Unde ie iluzile mele...

Cum am scris, am primit vizita unui bun prieten ieșean ce viețuiește de prin 1976 în SUA. Soția lui, și ea ieșeancă, profesoară de română, a murit în Columbus, Ohio, acum trei ani. În vederea revederii cu vechiul prieten, am răscolit cutii vechi cu poze de odinioară, spre a-i afla amicului fotografii uitate de-ale amândurora. Și am aflat câteva misive trimise de peste ocean de soața lui, Maria B., care continua să urmărească vești din spațiul mioritic imposibil de uitat.

Îmi trimitea de acolo, luat, pare-se, de pe internet, textul unui nostalgic neprecizat, intitulat „Ce regretăm?” Lunga înșiruire a părerilor de rău este impropriu intitulată „a regretelor”: nu regretă nimeni „zahăr, pâine și ulei pe cartelă”, nici „lumina misterioasă a lămpii cu gaz”, dar toate aceste răposate realități de odinioară se asociază cu nemaipomenita vârstă a tinereții mele. Citez la întâmplare din lunga listă: iată, este regretat teatrul radiofonic. Este regretată  „Noapte bună, copii!” (emisiunea de veche tradiție o aflăm și acum în programele radio, numai că, mai nou, odraslele se culcă doar după ce părinții sting televizorul). Mai departe: „revista Secolul XX” (ființează și azi, mutată în veacul XXII, numai că-i pierdută în sumedenia de titluri fără statutul de unică fereastră gazetărească spre cultura lumii). Urmează cartea copilăriei, „Timur și băieții săi” (mai puțin nocivă decât scandaloasa „Tânăra gardă”, ar putea fi răsfoită, ca document, și azi).

Nu mai există „ceaiurile cu lumina stinsă” (chiar dacă mai iau și foc, cluburile de noapte sunt totdeauna pline), „restaurantele cu mandatar” (vai de ele, nu văd de ce le-aș duce dorul, dar îmi retrăiesc vârsta de atunci, „Costineștii” (ehei, unde-i deliciul acelui Costinești?), „Anda Călugăreanu” (am dansat, odată, cu  Anda – ou sont les neiges dʹantan?), „Macarale râd în soare” (o melodie furată, cu text nutrit din zemurile proletcultului, totuși, de preferat cretinelor manele!), „Carpați fără filtru” (ce-o fi aia?), „Cotele apelor Dunării” (s-or fi înecat în valurile maronii ale Dunării albastre, că a dispărut din programe), „tacâmuri, nechezol” (brrr!), „încălzit apa pe reșou” (ca să-și țină promisiunea șăgalnică din studenție, o colegă repartizată undeva, pe la Bacău, mi-a făcut ardei umpluți pe reșou în camera goală de la gazdă – Doamne, că frumos mai aromeau!), „Tanța și Costel” (chiar mi-e dor de șotiile inteligente ale lui Ion Băieșu!), „fier de călcat cu cărbuni aprinși” (și mirosul mangalului mi-l amintesc; Nichita Stănescu avea acasă o spectaculoasă colecție de „fiare” din fontă turnată…), „așternuturi brodate de mână” (mama, învățătoare, trudea luni întregi la „tișlaiferele” cu broderie ajurată), „Policlinica cu plată” (acum o fi plată cu Policlinică?), „șoșoni” (da, am purtat șoșoni, adesea greu smulși din glodul moldav), „sugative” (am uitat de tot foaia pătată cu tot soiul de cerneluri; făcea parte din completul școlar penar-caiete învelite în foaie albastră, creion cu radieră-n vârf, călimară, condei – am prins, în clasa I, și tăblița de ardezie), „sifoanele de sticlă colorată” (mai ține cineva minte cozile la „sifonerie”?), „teracota fierbinte” (chiar o regret și mi-e dor de trosnetul lemnelor în sobă…), „closet în fundul curții” (completez: cu pătrățele decupate din „Scânteia” înfipte în cuiul din peretele privatei), „unchi țepeni și bunici severi” (ăștia-s făr-de moarte), „bocanci cu blacheuri” (ce țăcăneală metalică în Sala pașilor pierduți a Universității!), „Unda veselă cu Stroie și Vasilache” (cândva, în pofida tuturor amărăciunilor, știam să râdem mai mult), „icre de Manciuria” (la amărâtele  „Alimentara” tronau lighene vârfuite cu icre; or fi secat apele Manciuriei?), „artista poporului Lica Gheorghiu” (mai ceva decât deputata europeană Eba), „cursul de Socialism științific” (l-am avut  profesor pe bucovineanul I.G., doctor în… teologie la Cernăuți!), „patefon cu ac” (mai păstrez unul: ce gâjâială izvodește!). Am și un disc cu „Unde ie iluzile mele / pe care le-am avut?”

Tristeți ajunse amintiri făr-de regrete doar pentru că amintesc vârsta anilor ce s-au dus. Noi le-am uitat, dar cei de peste ocean încă le păstrează printre amintirile dragi. Așa strâmbe și chinuite, le-am vrea și noi înapoi, cu condiția să ni se schimbe... și datele din buletin!