Un bucovinean din localitatea Mănăstirea Humorului, Vasile Păduraru, împreună cu familia, continuă să ajute refugiați din țara vecină

Un bucovinean din localitatea Mănăstirea Humorului, Vasile Păduraru, împreună cu familia, continuă să ajute refugiați ucraineni care au plecat acum doi ani și jumătate din țara lor pentru a scăpa de război.

Posesorul pensiunii „Casa Paradis”, Vasile Păduraru a fost alături de refugiații din Ucraina, chiar imediat după 22 februarie 2022, ziua în care destinul poporului vecin s-a schimbat total.

Împreună cu soția și cei doi fii ai săi, Vasile Păduraru s-a hotărât, pentru început, în acele zile cumplite pentru refugiați, să primească la pensiunea sa toate mămicile cu copii mici pe care le putea găsi în vamă, la graniță, așa că, după cum a povestit chiar el, „în urma mai multor transporturi, pensiunea s-a umplut cu refugiați ucraineni. Unii plecau după câteva zile spre alte zări, unde îi așteptau rude sau cunoscuți, alții rămâneau un timp mai îndelungat, neavând pe nimeni să-i ajute”.

Povestea lui Vasile Păduraru, „Românul cu suflet mare”, a ajuns să fie cunoscută și în străinătate, prin intermediul unui material publicat de Mira Bălan (profesor pensionar, după o activitate de 45 de ani ca muzicolog, profesor de pian și canto și profesor de muzică în orașele Constanța din România și Laval din Québec), la rubrica „Mărturii”, în publicația bilunară „Accent Montreal”, ziar al comunității române din Montreal și împrejurimi.  

„În luna în care sărbătorim Ziua Națională a României și în care aniversăm 35 de ani de la Revoluția română și răsturnarea dictaturii ceaușiste, publicăm un articol ce ilustrează calitățile cu care românilor le place să se identifice atunci când vorbesc despre ei înșiși și poporul din care fac parte: ospitalitate, generozitate, solidaritate”, reiese din materialul publicat în „Accent Montreal” (info@accentmontreal.com).

·        Mărturii

Vasile Păduraru a povestit că pentru el acești peste doi ani de când a început războiul în Ucraina au fost cu multe provocări, timp în care a încercat să ajute cât mai mulți refugiați ucraineni. Poveștile tulburătoare și toate situațiile prin care treceau oamenii fugiți din calea războiului (operațiune militară, după cum spun rușii) l-au impresionat foarte mult. Cei mai mulți dintre refugiații care au trecut pe la „Casa Paradis” au plecat spre alte țări vestice, unii au stat câteva zile, alții au stat perioade mai îndelungate (au fost ajutați financiar de statul român, dar programul social s-a încheiat).

Familia Eugen și Rada Covalciuc locuiește și acum la pensiunea din Mănăstirea Humorului. Mărturiile acestor ucraineni, redate în publicația „Accent Montreal”, sunt impresionante:  „Erau în casă când a căzut prima bombă. Un vâjâit, apoi o bubuitură asurzitoare și zidurile s-au mișcat ca la cutremur. S-au uitat unul la altul, nevenindu-le să creadă. Era atât de diferit, atât de înspăimântător de diferit de tot ce văzuseră în filme. S-au prins de mână, sperând într-un coșmar care va lua repede sfârșit. Dar întrebarea, marea întrebare revenea în mintea lor fără încetare: oare totul e real? Oare a început cu adevărat războiul? Pentru Eugen și Rada Covalciuc, normalitatea de până atunci a vieții lor a încetat brusc în acele câteva secunde de groază absolută, când bomba a lovit casa din vecinătatea locuinței lor. Medici la pensie - el neurolog, ea gastroenterolog - duceau o viață liniștită în orășelul în care se retrăseseră după ce lucraseră aproape cincizeci de ani în sistemul sanitar ucrainean. Aveau pensii mici, dar se descurcau, pentru că și preturile erau modeste. Aveau copii, aveau nepoți, aveau o casă. Avuseseră o viață. Dintr-odată nimic nu mai era sigur, parcă erau înconjurați de nisipuri mișcătoare. Copiii așteptau să fie chemați sub arme. Nepoții au fost duși undeva în munți. Piața se închisese. Curentul electric se întrerupsese și odată cu el dispăruseră - în februarie ! - lumina, apa și căldura. În jur, ruinele deveneau tot mai numeroase, bombardamentele din ce în ce mai amenințătoare. Și atunci și-au întors fața către țara vecină lor - devenită o oază a păcii și a stabilității - și au hotărât: <Fugim în România!>”.

·        Eugen și Rada Covalciuc: „<Casa Paradis> e paradisul nostru și domnul Vasile e binefăcătorul căruia îi vom fi mereu recunoscători”

Eugen și Rada Covalciuc se numără printre refugiații ucraineni care au ajuns la „Casa Paradis”, prin bunăvoința lui Vasile Păduraru, dar care nu au mai plecat. „I-am cunoscut prin intermediul rudelor mele de la Gura Humorului - Iarema și Odarca Onesciuc - oameni dornici să ajute pe cei în nevoie, în ciuda vârstei lor înaintate. Am fost apoi invitată la pensiune, unde am admirat arhitectura unei case tipic bucovinene, înconjurată de flori, <lustruită> și pusă la punct cu cea mai mare grijă, o adevărată bijuterie. <Nu e un loc prea rău pentru dumneavoastră> am spus, uitându-mă de jur împrejur și savurând frumusețea plaiului moldovenesc și a minunatei case care îi găzduia pe medicii ucraineni. <E paradisul> mi-au răspuns”, sunt mărturiile prof. Mira Bălan, care a redat cu fidelitate și ce au spus Eugen și Rada Covalciuc despre Vasile Păduraru și pensiunea unde locuiesc, la Mănăstirea Humorului:  „<Casa Paradis> e paradisul nostru și domnul Vasile e binefăcătorul căruia îi vom fi mereu recunoscători. A avut grijă de noi, a umblat după actele noastre, ne-a dus la Suceava la asociația care se ocupă de refugiații ucraineni, a fost cu noi la consulat la Rădăuți pentru permisul de ședere, s-a purtat cu noi ca și cum ne-ar fi fost fiu. Suntem aici de doi ani și jumătate și sperăm să trecem iarna, pentru că în orașul nostru nu avem șanse să supraviețuim, fără mâncare, apă și căldură. Noi nu știam limba română, iar domnul Vasile a avut răbdare cu noi, a căutat să înțeleagă ce-i vorbeam, nu avem cuvinte să-i spunem cât de mult îi mulțumim”.

Vasile Păduraru ne-a spus că familia de ucraineni Eugen și Rada Covalciuc face parte acum din familia sa extinsă. Au trecut deja doi ani și jumătate de „împreună”, de timp petrecut împreună, de emoții trăite împreună, de conviețuire. „Sunt oameni cumsecade, mă ajută cum pot. (...) Vor sta aici până când se vor putea întoarce fără grijă în țara lor. Gratuit. Mi se pare normal să îi ajut”, susține „Românul cu suflet mare”.