Suceveanca Natalia Onofrei îmbogățește scena romanului realist românesc cu „Bejenii”, povestea plecărilor „cu satul” la muncă în străinătate

Universul romanului realist românesc s-a îmbogățit în aceste zile cu povestea migrației din sate la muncă în străinătate, spusă fără cusur de scriitoarea suceveană de origine basarabeană Natalia Onofrei, în „Bejenii”.

După debutul literar din 2023, cu volumul de 15 povestiri „În numele tatălui”, Natalia Onofrei revine acum cu romanul „Bejenii”, în care construiește cu o forță incredibilă filmul valurilor de strămutări în străinătate, din satele sărăcite de șomaj generalizat și inflație.

Pe trepiedul aflat cu un picior în România, unul în Republica Moldova și celălalt în Italia, scriitoarea a fixat camera cu care își urmărește personajele de la plecarea din satele de obârșie, prin păduri și mlaștini, în urma călăuzelor care le-au trecut ilegal spre țara visată, până la șantierele în care bărbații au muncit din greu 10-14 ore pe zi pentru suta de euro trimisă în țară lunar ca soțiile lor să țină copiii la școală, să cumpere lemne pentru iarnă, să achite facturile la curent și să înapoieze banii împrumutați pentru drum, cu dobândă, de la cămătari.

Focalizarea asupra tinerelor care au vrut să fugă de sărăcie în Italia arată o lume brutală, populată de proxeneți, din care scăparea era de cele mai multe ori doar moartea. Scriitoarea nu judecă, nu condamnă, doar ne spune povestea lor.

În acest univers violent, aplicarea principiului veterotestamentar „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” apare firească. Un justițiar din umbră, a cărui identitate nu este clar dezvăluită, pedepsește abuzatorii cu morți cumplite, pe măsura faptelor lor - un glonț în frunte, prin foc sau precum soțul bețiv și netrebnic al Victoriei, Grișa, aruncat în râpă și sfâșiat de câini, după ce a obligat-o la plata a 10.000 de dolari ca să-i semneze actele pentru a-și lua copiii în Italia.

Începerea unei vieți noi în țara de adopție, conservarea obiceiurilor de acasă și preluarea celor de la gazde într-un amestec care să le permită supraviețuirea între cele două lumi; casele mari, în care nu locuiește nimeni, din satele de origine, și cele mici, cu strictul necesar, în care familiile de români și de basarabeni s-au căsătorit, au botezat și își cresc copiii care nu mai vorbesc românește își au un loc bine definit în această saga est-europeană care începe în 1992 și merge până în 2012.

Personaje puternice, precum Victoria (Vica) și Ion, captează esența femeilor și bărbaților din estul Europei care au avut curajul să înfrunte un destin ce părea implacabil.

În ciuda celor 684 de pagini, romanul se citește fără pauză, și asta nu neapărat din curiozitatea firească de a ajunge la capătul întâmplărilor, ci datorită talentului narativ al scriitoarei, care țese fără greș urzeala unei realități în care orice român sau moldovean poate găsi un părinte, un frate, o soră, un prieten sau un vecin.