Care este legătura dintre știință și artă? Este știința o artă sau arta, o știință? Sunt întrebări la care încearcă, de fiecare dată, să dea un răspuns, mai mult sau mai puțin exact, la fiecare întâlnire, membrii clubului studenţesc ”Quantum”, iniţiat de universitarul George Mahalu, de la Facultatea de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor (FIESC) din cadrul USV.
Primăvara și toamna, la echinocțiu, când, în sfârșit, ziua cade la pace cu noaptea, după cum se aliniază astrele, se deschid căi de comunicare, de împrietenire și de discuții întemeietoare – așa se desfășoară întrunirile din cadrul Clubului „Quantum”, al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.
Întâlnirea din primăvară a avut ca temă ”Inteligența artificială. Conștiință și conștiență”, temă care a întors toate sufletele înspre Carte, înspre cuvântul scris, înspre frumusețea naturii umane: „Doresc în cele ce urmează să mă adresez în principal celor mai tineri, precum şi celor care nu se cred profesionişti în arta scrisului. Pentru că ceilalţi sunt deja o cauză pierdută, din această perspectivă. Părerile lor s-au rigidizat, au devenit imuabile şi inamovibile. De câteva mii de ani, cartea a constituit memoria de lungă durată a omenirii. Indiferent de forma sa – suport din piatră, tăbliţă de lut, fâşie de piele, pergament rulat sau foaie de hârtie – ea, cartea, şi-a adus contribuția la sistematizarea cunoştinţelor, la păstrarea culturii şi la sedimentarea trendului evolutiv al inventatorului informaţiei: omul. Suntem cu toţii, în momentul de faţă, martorii unei cotituri cu adevărat istorice în tot acest proces de transformare memică a umanităţii, cu întregul său impact nostalgic şi totalitatea traumelor naşterii unei noi lumi, în plan fizic, dar, mai ales, conceptual. Lumea cărţii electronice.” (George Mahalu)
Astfel, toți cei prezenți au pledat pentru cartea în format fizic, care ne oferă un univers sinestezic, amintind, parcă, baudelairian, de „parfum, culoare, sunet care se-ngână și-ți răspund”, o lume a livrescului în care poți „gusta” și „degusta” poezia, proza sau teatrul, ascunse între pagini învolburate, care se cer descoperite. Fără a fi pusă în paranteză, aidoma epoché-ului fenomenologic, inteligența artificială are valoare atâta vreme cât există inteligență umană, fiind o creație a acesteia. În momentul în care omul este conștient de propria valoare, identitate, creație, conștiința de sine se transformă în conștiență: „Conștiința este suportul conștienței, așa cum hard-disk-ul reprezintă suportul informației. Informația nu are unde se așeza în afara unui suport fizic. La fel, conștiența nu poate exista în afara conștiinței.” (George Mahalu)
În momentul în care un sistem de referință se caracterizează prin putere de anticipare, conștientizarea ideii de sine și procesarea continuă (moment de moment, fără întrerupere) a unui status de optim, în care indicele de calitate este propria stare de bine, acel sistem poate avea valoarea de inteligență, în calitate de „capabilitate de a anticipa viitorul cu o cât mai mare acuratețe și pe un orizont cât mai îndelungat de timp.” (George Mahalu)
Ediția de toamnă a întâlnirilor din cadrul Clubului „Quantum” a sedus printr- altă temă de actualitate și mult discutată: gravitația. Provenind din latinescul gravitas, care înseamnă „greutate”, gravitația a fost denumită ca fiind un fenomen natural prin care toate lucrurile cu masă sau energie - incluzând planetele, stelele, galaxiile și chiar lumina - sunt aduse (sau gravitează) unul către celălalt. Legea atracției universale a lui Newton descrie gravitația ca o forță care face ca oricare două corpuri să fie atrase unele de altele, cu o forță direct proporțională cu produsul maselor lor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele. Teoria generală a relativității, propusă de Albert Einstein în 1915, prezintă gravitația nu ca o forță, ci ca o consecință a curburii spațiu-timpul, cauzată de distribuția inegală a masei. Exemplul extrem al acestei curburi spațiu-timp este o gaură neagră, din care nimic - nici măcar lumina - nu poate ieși dacă a trecut de orizontul evenimentului găurii negre.
Convins că „știința este singurul mod de a face predicții”, universitarul George Mahalu a prezentat o scurtă istoriei a conceptului de gravitație, de-a lungul a trei direcții - influența aristotelică, percepția renascentistă și provocările moderne. Cum „orice adevăr este exprimat într-o marjă de eroare” (George Mahalu), toți participanții la împărtășirea din știință, ca formă artistică a istoriei povestite, evadând din setul de reguli pe care ar trebui să-l aibă o știință, au încercat „să lase o urmă pe hârtie”, evitând falsicabilitatea, dar convertind imaginația la stare de fapt. Sub direcția gravitațională a conferențiarului George Mahalu, oameni, care au încercat să salveze cuvintele de propria cădere, au levitat deasupra realului, pentru a-l răstălmăci artistic: Constantin Horbovanu, Doru George Pascal, Mariana Bilic, Grațiela Țurțu, Monica Buhac, Marlena Ciobanu, Valerian Bedrule, Ovidiu Donisă, George Sauciuc, Luminița Reveica Țaran, Carmen Mahalu.
Echipa renascentistă postmodernă a fost întregită de studenții anului III, de la Facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor (FIESC) Suceava – Bîgu Răzvan, Ciobanu Cătălin, Țăranu Cosmin - care, cu oarecare timiditate juvenilă, au prezentat „legăturile de sânge” ce se post stabili între știință și artă, modalitatea preferată de manifestare artistică fiind jurnalul. Supunându-ne concluziilor scientiste, luând în considerație gravitația ca fiind o curbură în spațiu-timpul, inerția, drept forță fictivă, forța ca vector și constanta, în calitate de scalar, am supraviețuit prin fragmente de creație, împrietenindu-ne atât cu timpul, cât și cu spațiul, ca manifestări apriorice kantiene, dar și ca împletire spațio-temporală, acel cronotop de care vorbea Bahtin. „Izgonit de stăpânul lumii bune și de stăpânul lumii rele”, Dorul Pascal a trecut dincolo de ecran, descoperindu-ne interioritatea, dintr-o „altă zi care la ani se adună, prin cârligul agățat de lampa veche…” Prins în mrejele unui întuneric fabricat, Doru George Pascal cerșește lumina soarelui, chiar dacă simte că „tăciunele aprins e singurul care-mi poate arăta calea.”
Înlănțuiți într-un adevărat vid cuantic al trăirilor, am așteptat umplerea golului ancestral, prin vers, tocmai pentru a ne vindeca lumina de propriile umbre, vindecare propusă de Valerian Bedrule: „oracolul nu stăvilește marea, / cu frâiele întinse-aleargă cerul… / m-am risipit în zborul de uzură, / ah, crucea răposatului ascunde / metafora albastră de pe gură, / cu frâiele întinse-alerg, dar unde…” Pentru a scăpa de inutilitatea contingentului, Mariana Bilic „cară asfințiturile sfâșiate de trecut”, „adună-n inimi cioburi sparte”. Având „cordul feliat de gânduri indecise”, simte „zbaterea unei clipe”, ca „un aliaj uimitor de emoții”, deoarece „de privilegii se bucură doar moartea…”
Picătura de umor, din oceanul înghețat al trăirilor, a fost adusă de Constantin Horbovanu și de Ovidiu Donisă: „Mereu la toți mă voi mândri, / M-oi lăuda la orișicine / Că-s onorat cât voi trăi / Să fiu contemporan cu mine!” (Ovidiu Donisă)
Dincolo de pecetea zilei, tabloul neliniștilor s-a lăsat pictat, încet-încet, de condeiul cuvintelor, dezmărginind destinul științei, însuflețind-o și transformând-o în „spectacol de lumină, trăire și culoare.” (Ovidiu Donisă): „Când picurii de ploaie pictează pe nimic / Și-n stropi se oglindesc culori din curcubee, / - desprinse-s chiar din Soare a razelor condeie” (Ovidiu Donisă).
Paradoxal, din preaplinul cuvintelor, s-a născut tăcerea, ca un scut împotriva iureșului factic, în care se lasă prinse sufletele: „Am învățat să tac… și am să tac…. / Am învățat tăcerea unei stânci / Și felul ei de piatră de a fi… / Voi lua o lecție de la cer. / Tăcerea lui îmi pare… absolut. / Ș-astfel voi deveni: tăceri de fier, / De lemn și poate uneori… de lut” (Monica Buhac). În plină toamnă, când culorile se mai țes, încă, pe pânza timpului, Grațiela Țurțu așteaptă albul iernii –„Veni-v-a albul…” – și „gerul care va curăța gunoiul din inima ta”. Suferința proprie împrumută peisajul autumnal, tocmai pentru că iubirea a fost uitată în buzunare: „Te-am văzut cum strângeai ploaia cu inimi flămânde”, „Din pleoape, lacrimi curg în ploi acide…” (Grațiela Țurțu) Cel care își asumă „trecerea granițelor sufletești” este George Sauciuc, poetul care visează volume liliputane și care bea până la fund „pocalul nesiguranței”, pentru a se înfrupta din „credința cântecului de lebădă”…
Dacă ar fi să împrumutăm versuri, pentru a construi o carte de vizită poetică a pactului dintre artă și știință, am lua drumul întoarcerii, înspre eternitatea lui Nichita Stănescu: „Deodată aerul a / împietrit în jurul meu / și se izbesc de el cuvintele zvârlite / și se-nroșesc, și-așa rămân mereu / din ce în ce mai lungi și mai rărite. / Și simt cum gravitația se mută / în mine însumi, din afară / și brusc pe globul inimii îmi cade / lumea, când trupul încă-mi zboară.”
Luminița Reveica Țaran