Scrisoare din… Basarabia

Prin conferința susținută de profesoara, jurnalista și scriitoarea Paraschiva Abutnăriței, la BMCM, în cadrul proiectului „Bucovina – memorie și identitate”, ediția a XII-a, inițiat de bibliotecara și scriitoarea Luminița Ignea, Grigore Vieru le-a scris, metaforic, câmpulungenilor, dintr-o lume în care cuvântul a devenit lumină: „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic. / La fel cum lumina pârăsc. / Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi / De-ai avea mamă şi-ar muri?! / Ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea copii şi-ar muri?! / Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc. vei fi mare tu, eu voi fi mic. / Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc. / Nu frică. nu teamă- Milă de tine mi-i. / Că n-ai avut niciodată mamă. / Că n-ai avut niciodată copii.”

Chiar dacă suntem „tot mai puțini și mai apăsați de tristețe, a venit vremea unui martir, pentru că ne reunește poezia, cea mai aproape de sufletul nostru”, ne-a mărturisit Luminița Ignea, la a a douăsprezecea ediție a proiectului de suflet, inițiat de Domnia Sa.

Conferința susținută de Paraschiva Abutnăriței a avut ca motto cuvintele nemuritoare ale lui Grigore Vieru: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi…”

Caracterizat de o adevărată filozofie a simplității, fratele Grigore, „poetul divin al neamului românesc”, cum zicea prietenul Adrian Păunescu, a fost redat contemporaneității prin profesionalista și minuțioasa prelegere a scriitoarei, jurnalistei și profesoarei Paraschiva Abutnăriței, o pledoarie bazată pe opera poetului, pe amintiri, pe trăirile pe viu, într-un cuvânt, pe moștenirea culturală lăsată iubitorilor de țară, de neam, de limbă, de cultură.

Grigore Vieru s-a născut în data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, județul Hotin, Regatul României (astăzi raionul Briceni, Republica Moldova), în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe". La 8 iunie 1960, se căsătorește cu Raisa Nacu (n. 5 septembrie 1930 – d. 26 octombrie 2024), profesoară de limba română și latină, și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, azi „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 a fost redactor la editura „Cartea Moldovenească”. La 16 iunie 1961 se naște primul copil, Tudor, medic chirurg la București. La 29 iunie 1965 se naște al doilea fiu al scriitorului, Călin, medic specialist în acupunctură. Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. În anul 1969, apare volumul Duminica cuvintelor, versuri pentru preșcolari, (Chișinău, Editura „Lumina”).

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul și participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu, poetul face următoarea mărturisire: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.” În anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii și vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci, iar în 1977, tot la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași. În anul 1979, apar volumele Mama și Albinuța, iar, în 1988, i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii, Diploma de Onoare Andersen. În anul 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu - 150 de ani de la naștere”. În anul 2004 la Editura „Litera Internațional” (București-Craiova), Grigore Vieru scoate antologia „Cât de frumoasă ești”, dedicată Mamei, Limbii române și Iubirii „în creația poeților români plecați la strămoși”, cu o prefață semnată de academicianul Eugen Simion. În urma accidentului rutier din noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul Chișinău–Hîncești–Cimișlia–Basarabeasca, având multiple leziuni, Grigore Vieru a încetat din viață în data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident, în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

Evocând întâlnirile din 1996, de la Botoșani, și din 2001, de la Vatra Dornei – prima dată când a trecut în România, a fost în 1973 -, Paraschiva Abutnăriței a prezentat „versuri care ne dor”, din care străbat „măreția și tragismul ritmurilor naturii”, „osia de lumină”, ca simbol al începuturilor și al veșniciei”. La 19 ianuarie 2009, Paraschiva Abutnăriței scria: „Toate lacrimile din fântâni au secat / Umbra mamei te așteaptă în pridvor…”

Emoționante au fost mărturisirile colonelului și istoricului Ioan Abutnăriței, originar din Miorcani unde, în fundul grădinii avea un adevărat „pod de flori”, pentru că, peste Prut, se vedea casa lui Grigore Vieru, iar participarea la înmormântarea „fratelui Grigore”, din ianuarie 2009, a răspândit mirosul de brad de la coroana adusă din țara-mamă, de parcă toată pădurea din România ar fi întins o altă Horă a Unirii în mijlocul Prutului.

„Am plâns la moartea lui Grigore Vieru” – a fost un omagiu adus atunci, la trecerea în lumea eternului dor, de Artemisia Ignătescu, prin cuvinte de suflet, scrise atunci și publicate în Crai Nou, reeditate în recentul volum „Temelia”, gânduri care ne-a readus în prezent momentul tragic, prin vocea poetei Gabriela Braha: „…și lacrima mea a fost o picătură în oceanul de durere al românilor care l-au iubit și prețuit. Eu l-am considerat mai mult decât o rudă și l-am iubit ca pe un frate a cărui inimă bătea ca și a mea…”

„Grigore Vieru ne-a trezit în noi draqgostea de țară, ne-a învățat ce înseamnă pentru noi mama, ne-a făcut să ne iubim limba română, Mama, Patria și Limba, fiind „temelia” creației lui Grigore Vieru”, ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, Artemisia Ignătescu.

Apoi, Cătălina Orșivschi ne-a dăruit un „poem despre un înger”, dedicat lui Grigore Vieru: „Te-ai dus purtând în suflet pod de flori.”

Frânturi din viața unui poet care abia aștepta să treacă Prutul au rămas și pe cărțile dedicate fraților întru cuvânt și neam. Astfel, colonelul, scriitorul și jurnalistul Vasile Ursachi a venit cu amintiri, întotdeauna proaspete, despre Grigore Vieru, amintiri încrustate ca dedicații pe o carte: „Frate Vasile, din partea unui român basarabean care se roagă într-o baltă de sânge…Nu suntem decât frați în limba română…Rugămu-te, Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”

Scriitoarea Alina Andruhovici ne-a invitat pe firul amintirilor – „Câtă amintire, atâte nemurire…” – „acasă” la Grigore Vieru, pentru că „dragostea de țară începe în casa părintească, acolo se simte flacăra, iar poezia este în sufletul nostru și se revarsă prin vorbele noastre.”

Despre „arta care vindecă, care mângâie și care tonifiază, arta paliativă”, ne-a vorbit Marian Călinescu, directorul al Centrului Școlar de Educație Incluzivă, „Sf. Andrei”, Gura Humorului, dar și noul președinte al Cenaclului „Nectarie”, din Vama, și noul redactor-șef al revistei „Surâsul Bucovinei”: „Omul se naște și se stinge, dar perenitatea lui o asigură poporul căruia îi aparține. Țările apar și se schimbă, după cum bate vântul istoriei, dar, dincolo de granițe, trăinicia unei țări ține de cât de robust este poporul care o locuiește. Loviturile abătute asupra unui popor îl pot, uneori, decima sau strămuta, dar nu vor putea nicicând să îl facă a dispărea. Dușmanii cei mai de temut ai popoarelor sunt decadența izvorâtă din confort, depravarea morală, lenevia, uitarea obârșiei, disprețul față de urmași. Artele, printre care se aude gângurind și literatura, poartă în ele, asemeni buletinelor de analiză, semnele sănătății, sau, dimpotrivă, ale îmbolnăvirii unui neam. Pe lângă rolul pur diagnostic, arta trebuie să îndeplinească și rolul sanogenetic, ori de vaccinare, ori de îngrijire a sufletelor îmbolnăvite.”

Cu sensibilitatea și profunzimile caracteristice, Costel Simirea „a plâns” în vers și cânt: „Nu mi-ajung ochii să plâng / Nici cuvintele nu-mi ajung…/ Drumul meu sub cer e scurt, / D rumul meu în pământ e lung…/ Însuși graiul se aude câzând…”

În acordurile chitarei lui Armin Ivan, însoțit de vocea fiicei sale, Maia, versurile lui Grigore Vieru și ale lui Nicolae Dabija au semnat reîntregirea nației: „Cât durea-ne-vor izvoare, /  Ori un cântec ce dispare, / Cât mai avem ceva sfânt/  Vom trăi pe-acest pământ. / Cât avem un sat departe / Și un grai ce n-are moarte / Cât ai cui zice părinte, Mai există lucruri sfinte…”

Într-o „atmosferă caldă și primitoare, în care poezia și muzica au trecut, din nou, «podul cu flori», Conferința «Grigore Vieru, lumină a românismului», suținută de Paraschiva Abutnăriței, a fost o splendidă evocare a iubirii de limbă românească, neam, patrie, familie, cultură, valori de transmis mai departe”, ne-a declarat Nicoleta Bogoș, managerul Bibliotecii Municipale câmpulungene, Gazda Mare a evenimentului.

Așa, peste ani, Grigore Vieru, prin frații săi de dincoace de Prut, ne-a mai scris o scrisoare: „În vremea putredă şi goală / Pe mine, frate, cum să-ţi spun, / Pe mine m-au minţit la şcoală / Că-mi eşti duşman, nu frate bun. / Din Basarabia vă scriu, / Dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi şi vă sărut…”

Luminița Reveica Țaran