Scăpăm la vot?

Cumplită perspectiva s-o ținem până prin iunie-iulie cu tele-panarama Georgescu-Antonescu-Ciolacu-Lasconi-Nicușor-Ponta-Bolojan et. comp.! Destul, am ajuns să evit posturile tv românești și să caut noutățile pe canale străine – răzbat și pe-acolo  cioburi din politicalele noastre dâmbovițene, dar barem nu-s de dimineața până-n ceasul nopții și repetate „în buclă” pân-la sastisire. Și-ar mai fi luni bune (așa zice vorba, „luni bune” – eu am mari îndoieli!) până când scăpăm la votare! Deocamdată, asistăm de-a dreptul neputincioși cum un singur om zăpăcește o-ntreagă țară amenințată să-și piardă bruma de democrație atât de trudnic asumată, taman în numele… democrației! Și n-ar fi chiar lipsită de interes răsfoirea vechilor gazete unde zac în uitare contribuții remarcabile „la temă” ale unor mari spirite românești, totdeauna adânc interesate de destinele nației.

În 1937, Mircea Eliade publica un patetic articol (în „Vremea” nr. 505) scris în perspectiva împlinirii celor 20 de ani de la Marea Unire: „Memoria generațiilor viitoare – scrie Eliade – va păstra cum se cuvine eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatelor epoci care au urmat unirii tuturor românilor. Cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acești aproape 20 de ani care s-au scurs de la Unire, ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare care a avut frâiele destinului românesc de la întregire încoace s-a făcut vinovată de la întregire de cea mai gravă trădare ce poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau de o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui  însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd! Într-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata noastră țară (…), elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (…) ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi și le mai pot satisface.”

Vorbe grele, aproape aidoma rostite în diatribele de azi ale dlui Călin Georgescu, și trebuie să recunoaștem că, ici-colo, revoltele lui Eliade au, precum și cele ale lui Georgescu, un anume temei, în mare parte anihilat de enormitatea exagerărilor și gonflarea funambulescă a proporțiilor. Dar nu trec mai departe înainte de a preciza că articolul apărut în gazeta „Vremea” din septembrie 1937 a fost scris în perioada în care Eliade susținea fervent activitatea legionară pe care, mai târziu, avea s-o renege – nu și cu deplina ștergere a urmelor tinerimii seduse de ideologia lui Nae Ionescu, cel ce-i îndrepta către doctrină legionară, anarhie și antisemitism.

Par a fi momente oarecum similare ca sens și semnificație: înaintașii, care veneau după o strălucită împlinire sub semnul Marii Uniri, rataseră (după convingerea lui Eliade) împlinirea ei în fapt, iar cei de azi, tot după un moment istoric de mare excepție (Revoluția din 1989) și-ntr-un răstimp asemănător, au adus țara coruptă (teza lui Georgescu) în sărăcie și haos. În esență, două premise net favorabile, urmate de două dureroase eșecuri.

Acuzele lui Eliade n-ai zice că-s de-ale lui, fiind scrise cu ură și prea „din topor”:  „Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai aud, nu mai au nimic. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede… ca și cum am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și cum am avea înaintea noastră o sută de ani de pace…)” etc., etc.  Deosebirile nete dintre cele două exprimări publice vin mai ales din calitatea scriiturii: Eliade emite fraze cu sens, cap și coadă, textele lui acuzabile s-au autonimicit demult, fiind șterse de radiera autorului cu mult înainte de aceea a veacului.

Georgescu operează cu emisii de 5-7 cuvinte, într-un „dixit!” sever ce evită constant argumentarea și-i ușor de reținut de către cei mai făr-de carte, omeniți cu fulgurații de tip Mao („cartoful este bun!”, „vrăbiile sunt rele!”). În vreme ce frazele lui Eliade… iertare, dar îmi dau seama că-s pe-o cale total greșită încercând comparații imposibile între scriitura unui intelectual autentic și un TikTok-er care a conversat cu extratereștri și-și atribuie nonșalant „fapte de arme” ilicite. În 1937 Eliade avea 25 de ani și fireasca îngăduință de a cerceta cărări neștiute, ulterior dovedite de rejetat. Aproape de vârsta senectuții, Georgescu a găsit copiii mari cărora să li se înfățișeze (la propriu) în chip de Făt-Frumos călare pe murg, pentru ca apoi, precum la colindat primești mere și nuci, să ceară nici mai puțin decât președinția României! Oare nu cumva încă suntem încâlciți într-un vis urât?