SELECȚIA POLITICĂ NEGATIVĂ: SUCCESUL PROSTIEI SPRINȚARE

Când am bătut la ușa biroului lui Ion A. era la scurtă vreme după decembrie ‘89. Îl cunoscusem ca poet într-un context literar și poeziile citite în placheta primită atunci, cu dedicație, îmi plăcuseră. Ba chiar mă încurajaseră la demers. Care?... Acela de a intra în politică. Dar nu oriunde, ci în ”politica mare”… El era un apropiat al lui Petre Roman pe care tare mi-l lăuda și trebuie să recunosc faptul că  Partidul Democrat, așa cum mi se arătase de la distanță, mă atrăsese. La mijloc fusese mai cu seamă opoziția liderului față de presiunile partidelor istorice de a  privatiza cu orice preț patrimoniul forestier. Credeam atunci – cum cred și în ziua de azi! – că orice lege trebuie să fie adaptată profilului real al populației pe care o privește: profil cultural, moral, spiritual și material. Iar în speța pădurilor – un ecosistem complex și esențial vieții – eram convins că privatizarea va conduce la dezastre mult mai mari decât inerentele daune ale administrării etatiste, întrucât sub aspectul conștiinței ecologice, populația nu era pregătită; un adevăr care s-a confirmat ulterior.

Ion A. m-a primit bucuros, am discutat de una, de alta și eu am intrat în subiect: ”Spune-mi, te rog… Dacă intru la voi, în PD, ce șanse am să fiu promovat în Parlament?... Într-una dintre camere,…oricare”. Prietenul m-a privit cu un zâmbet compasional: ”Nicule, niciuna!... Ca să intri în consiliul orășenesc, da: te-am ajuta, dar nu mai sus!… Nu mai sus, că, așa cum ești, ne-ai face probleme…”. Brusc, dușul vorbelor sale m-a trezit la realitate… O realitate pe care, atunci, o luasem drept simplă întâmplare.

Au mai trecut niște ani și – culmea! – aflu că ministru de Interne tocmai a fost numit Gavril D.. Îl cunoșteam foarte bine căci în familie îi spuneam și eu ”unchiu’ Vila”, cum i se adresa fosta mea soție – Dumnezeu să o odihnească! – acesteia fiindu-i unchi bun, pe linie paternă. Tatăl ei și fratele noului ministru de Interne fiind asasinat în 1958, la închisoarea Gherla, ca deținut politic.

Unchiu’ Vila – avocat de succes în viața particulară - era membru al PNȚCD, de puțin timp ajungând în România la putere Convenția Democrată. Cu aceleași gânduri – credeam încă în minuni! – am bătut la ușa sa de la Ministerul de Interne: un birou sobru, cu nimic ostentativ, așa cum îl știam și mă așteptam. Întrebarea mea a sunat identic: ”Dacă intru la PNȚCD, ce șanse am etc…?”

Ministrul și-a pus bărbia în piept și m-a privit pe sub sprâncene… Cu glasul său grav, plin, și cu impecabila sa dicție – toate, atât de cunoscute mie – m-a lămurit: ”Romulus dragă – în familia D. așa îmi spuneau toți –, eu te știu de ani și ani… Tu nu ești înregimentabil. Dacă te-am promova în Parlament, tu, cu siguranță, ne-ai face probleme. Noi, în partid, mai mult ne mângâiem pe creștet unii pe alții… Știu că nu e bine, eu nu fac asta, dar asta e atmosfera… Șefii partidului se informează asupra cadrelor… Află care-s obedienți, care corespund…”

Am luat masa împreună. O mâncare de cartofi cu ceva urme de carne – ca de cantină soldățească – adusă în birou… Faptul ăsta, trădând austeritate, m-a mângâiat oarecum… La puțin timp după întâlnire avea să se întâmple ultima mineriadă a lui Miron Cosma; pe ministru urmând să îl aștepte zile grele…

Ultima întâmplare n-a fost la inițiativa mea, căci învățasem lecția… Să vedeți!... Gheorghe F., bucovinean ajuns mare liberal printr-un nevertebrat traseism politic, m-a invitat într-o seară în biroul său de parlamentar, sugerându-mi să intru în Partidul Național Liberal. Îl cunoșteam ca pe un cal breaz de aproape 20 de ani, de când sosise, ca proaspăt absolvent de silvicultură – secția ”exploatare” - la Darabani, orășel la al cărui spital lucram pe secția de ”interne” în 1987. Deși cu niciun chip nu aș fi intrat în PNL – prezența sa, ca senator, fiindu-mi suficient argument pentru putreziciunea formațiunii – doar de curiozitate i-am pus întrebarea știută. Iar răspunsul, tot cel știut, a fost îmbunătățit de data asta cu un detaliu: ”Dacă te-am promova, tu ne-ai face mari probleme!... Plus că tu n-ai bani destui pentru partid!... Și, chiar să ai bani mulți, tu nu dai!”