Rodul cuvintelor

Niciodată un scriitor nu știe când s-au copt propriile cuvinte… Cuvintele prind mugur și înfloresc în sufletul mânuitorului de condei, scăldate în lacrimi și uscate de zâmbete, în tăceri drămuite pe cântarul timpului, dar rodirea e la minut, uneori imperceptibilă, ca o eclozare a fărâmelor de eternitate din om. Purtători de trup și viețuitori în lume, trăim clipa făurită din propriul cer, drămuită de cuvântul cel dintâi. Într-un timp al primenirii umanului, în perioada premergătoare învierii luminii din noi, pe 15 martie a.c., de la ora 12, Societatea Scriitorilor Fără Frontiere, la Muzeul ”Mihail Kogălniceanu” din Iași, organizează un alt eveniment din cadrul Proiectului transfrontalier „Și nouă ne pasă”, destinat ajutorării copiilor români din raionul Cernăuți, orfani de război sau cu tatăl invalid de război, cu probleme de sănătate (leucemie, dializă etc.) sau cu lipsuri materiale majore, plecând de la cele de igienă strictă.

În cadrul întâlnirii de suflet va fi lansat volumul „Fermoarul Cerului”, vindecare și descoperire de sine prin postul doar cu apă, carte scrisă de teologul Nicolae Hulpoi. Protagoniștii recitalului „Rândunele pe portativ” vor fi soprana Marina Porumb, tenorul Liviu Muntean, iar la pian, Ina Cristea. Epigramistul Vasile Larco va înveseli atmosfera prin colajul de epigrame „Postul cu umor”. Dumitru Șerban, de la Radio Iași, ca invitat special, va surprinde toate detaliile manifestării. Întâlnirea va fi moderată de președinta Societății Fără Frontiere, Elena Mândru, iar Gazda Mare va fi Mihaela Tudose, muzeograf la Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”. Va fi a doua întâlnire din cadrul parteneriatului dintre Societatea Scriitorilor Fără Frontiere și Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”, reprezentat de Andrei Apreotesei, managerul Complexului Național „Moldova”, proiect care se va derula pe parcursul unui an de zile.

„Într-o seară de iarnă sau de primăvară, zău nu ți-oi ști spune, pentru că nu sunt astronom, dar știu că era în mart, era adunată o mică societate alcătuită de tineri și de dame asemene tinere; este de prisos să spun că erau și frumușele. Această societate era în Iași, într-o uliță al căreia nume nu ți l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l cunosc. Știut este geograficește și statisticește că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu… Societatea noastră avea încă un mare avantaj asupra tuturor strângăturilor și adunăturilor ce iașenii binevoiesc a le decora cu nume de societate, care, după ideea mea, este numai productul civilizației; fieștecare își spunea slobod opinia sa; împotrivirile nu ieșeau niciodată din regulile armoniei. O conversație interesantă, cu duh, domnea în salon” – așa ne-a întâmpinat Gazda Mare, muzeograful Mihaela Tudose, la prima întâlnire din acest an, care ni l-a readus în prezent pe Mihail Kogălniceanu, prin conferința Domniei Sale.

La Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu” din Iași, pe firul timpului, gazdele ne-au făcut cunoștință cu scriitorul Mihail Kogălniceanu, care a reprezentat un moment de cotitură în literatura națională, prin necesitatea de a valorifica sufletul românesc, prin literatură, ca apropiere între scriitorii din toate teritoriile românești.

Întrebarea-cheie care a stat pe buzele tuturor a fost „La ce bun scrisul?”, atâta vreme cât „cartea de literatură este citită pe apucate…” (Maria Apetroaiei). Ca niște „deschizători de minte” și colecționari de firimituri de suflete, scriitorii, creatorii, în genere, ne redau arta ca formă a conștiinței sociale, pentru producerea unor valori estetice. Pe baza unor afinități (s)elective, cititorii se transformă în cronicari de carte, deoarece opera naște artistul, originea operei de artă fiind arta, iar arta presupune „punerea-de-sine-în-operă a adevărului”, cum bine spunea Heidegger. Orice carte ne împrumută timpul propriu și ne dăruiește fragmente de viață trăită. Sub straja „ochiului minții”, rolul de catharsis al artei zidește frânturi de suflet, pierdut în prăpastia timpului și recuperat prin cuvânt.

„Mă bucur că astăzi faceți parte din timpul meu! O să mă decoperiți, citind această carte!” – așa ne-a salutat Maricica Murariu, autoarea volumului „Muguri de cuvinte”, volum purtând amprenta S.O.S., Salvați sufletele noastre, care poartă atâtea suflete de copil vitregit de istorie… Prezentatoarea cărții, Maria Apetroaiei, redactor-șef al revistei „Moldova Literară” și vicepreședinte al Societății Scriitorilor Fără Frontiere, a vorbit despre „Muguri de cuvinte” ca despre un ghid valoros al frumuseții, convinsă fiind că „fiecare se poate regăsi în paginile cărții”. Tematica variată, „plânsul duios care ascunde o remușcare”, „vălul de hermină” care ascunde „fluorescența de gânduri și de sentimente”, „influența naturii”, „focul sacru al astrelor”, toate dezvăluie sufletul autoarei, Maria Murariu, care, prin carte, s-a zidit pe sine, din căderi, dureri, visuri, fericiri… Talentul autoarei, „de a crea imagini din cuvinte”, după cum mărturisea prietena de-o viață, a pus în valoare poezia ca pe „un negoț între mine și gânduri” (Maria Loghin).

„Muguri de cuvinte” este un letopiseț al durerilor proprii, dar și al durerilor lumii, - nu întâmplător fiecare poezie are ștanțat timpul calendaristic, data și ora – o recuperare artistică a zilelor și a nopților, mai mult sau mai puțin vitregite de fericire: „Atunci când mă ardea un dor sau inima mi se întuneca de jale n-am vrut să-i pun zăbrele și am lăsat seninul primăverii s-o încununeze poetic. Muzele mi-au fost alături, cu ele am colindat culmile abrupte ale trecutului și am sădit flori măiestre de iubire, de oameni dragi, de speranță și credință… Apoi le-am udat cu lacrima nopților albe, din care a răsărit, azi, volumul de poezii „Muguri de cuvinte”. (Cuvântul Autoarei)

Cartea este și o invitație la fericirea de la margine de suflet, dar și la miezul ademenitor al frumuseților, așa cum foarte bine a observat prefațatoarea cărții, Sofia Antimir, membră a Societății Scriitorilor Români: „Vă invităm să pășiți în grădina fermecată a cuvintelor, unde fiecare vers este un mugur ce își deschide petalele în lumina sensibilității și a inspirației… Cartea este o odă adusă frumuseții și fragilității sufletului, o reflecție asupra iubirii, dorului și speranței. Versurile sunt ferestre deschise spre profunzimea interioară a poetei, oferindu-vă prilejul de a vă regăsi și de a vă redescoperi pe voi înșivă.”

Cenușa vremurilor este resimțită până-n măduva oaselor, astfel încât destinul colectiv se transformă în destin individual și invers: „Îmi voi găsi liniștea în urna cenușii / spulberată de valuri în larg, / mă voi da ofrandă mării / ca o dulce întrupare… / să-mi inunde toate viețile / printre alge și comorile ei” (Liniștea din urna cenușii). Sub pecetea durerilor, fiecare zi cerșește bucuria unei duminici, ca timp pur, încremenit în urna sacrului din care se împărtășește lumina condeiului: „Mi-e teamă să privesc pe fereastra albă și absentă a nopții… / încerc să dezleg de-i vis sau rodul minții, / ce-și adulmecă închipuiri de Duminică. / O lacrimă îmi atinge obrazul / și-n căderea-i mă oglindesc în ea, / unde văd îngerul meu schimonosit de durere / cu aripile tăiate în zgura ce întunecă zarea…” (Închipuiri de Duminică). Vegheat de „ochiul minții”, versul își joacă viața pe un singur cuvânt, care repovestește lumea unui suflet: „Îmi port sufletul prin lacrimi / Și de răni îl dezgolesc… / Gândul mi-l ia în dezbateri, / Ca prin vers să-l povestesc…” (Ochiul minții)

În ritmul arhetipal, al cântecului născut la gura sobei, cu vers de 8 silabe, ruga devine incantație, prin care sufletul renaște din propriile cioburi, recuperate in extremis: „Din infinitul Tău ceresc, / Mi-ai dat timp să Te slăvesc, / Mi-ai dat ani de la-nceput / Și-o inimă cu împrumut.” (Rugă pentru sufletul meu) Ca un adevărat păpușar al sensurilor pierdute, viața îi oferă o altă scenă pe care să-și joace clipele împăiate și păstrate sub teascul suferințelor: „Mă agăț de sforile vieții… / Printre raze distante de soare, / Le-am împletit cu ape limpezi și reci, / E nodul perfect ce mă leagă pe veci….” (Nodul perfect ce mă leagă pe veci)

Privind în oglinda vremurilor, ca într-o ghicitură, poeta începe să-și întrezărească făptura și să-și scrijelească viitorul pe propria-i imagine: „Viață între oglinzi paralele, / Cu trupuri de ceară, topită de stele, / Rugă din suflet în noaptea-i senină / Adună putere din iubire divină.” (Viața între oglinzi paralele) Pândită mereu de „ochiul minții”, ruga către runele necesare se transformă în rugă către clipele necesare care distrug templul cunoașterii, tocmai pentru a-l reconstrui: „De s-ar face timpul floare, / Trandafir roșu-n cărare / Să-i culeg în zori pe rouă, / Împărțit cu luna-n două…/ De-aș putea să-i fur secunde, / Să le-ascund pe nu știu unde, / Infinitu-i mult prea mare, / Iar prin suflet totul doare…” (Mă rog timpului de clipe)

Pentru a străbate „paravanul zilei” și pentru a-și aduna „bucăți de suflet ciobite”, Maricica Murariu exorcizează „gloata unor adevăruri”, domesticind, pentru o clipă, încăpățânarea istoriei de a avea ultimul cuvânt: „Bucăți de suflet ciobite, / Frumos împachetate / În culoarea grâului copt / Pândind pe la colțuri, / Să nu fie surprinși / De ochiul vigilent al vieții. / Își așează bagajul timid / La poalele timpului…” (Ochiul vieții)

Luminița Reveica Țaran