Poveste de toamnă la Vama

Cu amintirile aniversării literare, din septembrie, din cadrul ședinței Cenaclului „Nectarie”, de la Vama, când președintele Ioan Mugurel Sasu s-a bucurat și ne-a bucurat de anii primiți în dar de la viață, toamna și-a îmbrăcat veșmânt de sărbătoare, tocmai pentru a deschide cărarea timpului și pentru cei născuți în octombrie, dăruindu-le veșnicia cuvântului: Paraschiva Abutnăriței, Ioan Abutnăriței, Dumitru Muntean.

Bacovian, după calendar, hâtru, după vreme și vremuri, înțelept, după cuvântul care a devenit timp, și economist, după profesie, Ioan Mugurel Sasu s-a născut la 17.09.1955, în localitatea Vama, jud. Suceava. Ioan Mugurel Sasu face parte din multiple asociații și societăți culturale: Cenaclul literar „Nectarie” Vama, Suceava (preşedinte executiv), Asociaţia Literară „Păstorel” Iaşi (membru senior), Societatea Culturală „Junimea 90” Iaşi, Societatea Scriitorilor Bucovineni, Romanian Haiku, Asociația „Universul Prieteniei” Iași, UZPR. Drumul de la cifre la litera cărților a fost parcurs cu vioiciune, sensibilitate și profunzimea cuvântului scris, pentru a se prezenta onorabil la o posibilă Judecată de Apoi a culturii: BĂTRÂNUL, Ed. Mioriţa – Câmpulung, Bucovina, 2005, proză; DORA ŞI ALTE  POVESTIRI, Ed. Mioriţa – Câmpulung, Bucovina, 2007, proză; ALĂTURI DAR NU ÎMPREUNĂ, Ed. PIM Iași, 2014, proză; ROBINETUL, Ed. PIM Iași, 2017, proză; LUMINA TOAMNELOR TÂRZII (versuri), Ed. PIM Iași, 2019; COGITO, Ed. Detectiv literar - București, 2021 (cugetări); ÎN UMBRA TRIUMFULUI, Ed. PIM Iași, 2022.

La Aniversară, președintele Ioan Mugurel Sasu a primit, în dar, creații ale colegilor de breaslă, cântul binefăcător al chitarei, dar și două diplome, din partea Cenaclului câmpulungean „Țara de Sus”, condus de universitarul Neculai Marcel Flocea, și din partea Asociației cadrelor militare în rezervă și retragere Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, condusă de col. (r.) Vasile Vargan. Diplomele au fost înmânate de col. (r.) Vasile Aioanei.

Când Timpul ia chipul frunzei, dezbrăcându-se de haina purtată peste vară, uzată de prea multă floare, la coate și la buzunare, acum, în toamnă, își poartă, ostentativ, noul veșmânt, de aur și de roadă, iar Cenaclul „Nectarie” din Vama dă în pârg, mereu, așteptându-și culegătorii de cuvinte.

Îndemnul întâlnirii de început de toamnă a fost enunțat de colonelul și istoricul Ioan Abutnăriței: „Citiți cărțile și veți fi liberi!”

Așa, la ceas de toamnă blândă și văratică, s-a deschis cartea, rând pe rând, strecurând cuvintele prin inimile cântânde ale celor prezenți.

Pentru a ne vindeca de „Bucovina care ne doare” și a ne frânge visul reîntregirii, mânuitorii de cuvinte au aruncat mănușa scrisului, ca într-o adevărată coridă a supraviețuirii. Ieșirea dintr-adevărată „nevroză națională” va fi posibilă tot prin cultură și prin asumarea propriei identități, ca soluție și nu ca disoluție.

În Biblioteca din cadrul Centrului Cultural Vama ne-am simțit ca în cămara bunicii, convinși că „tot mai miroase-a tămâios și coarnă” (Ion Pillat). La ceas de taină și de bucurii plăpânde, cu urări de bine și de sănătate, ascunse în căușul palmei și în colțul ochilor, Ioan Mugurel Sasu sta zâmbind de-o amintire – vorba poetului, oferindu-ne o „primăvară ieșeană”, ca un adevărat „portret al artistului în tinerețe”. Prinși într-un „dans al frunzelor” (Monica Buhac), într-o „lume dulce, dar cu gust amar”, „sufletul se umflă-n pene, de prea multa gălăgie din forul interior” (Grațiela Țurțu). Cu ochii ațintiți la spectacolul de afară, când „munții erau tiviți cu purpură” (Gabriela Braha), buzele au început să intoneze „Cântecul fericirii” (George Sauciuc), așteptând, parcă, o „poveste alternativă” (Luminița Ignea). La braț cu târziul, când „urlă bolovanii aruncați în mine,… rănile din mine sunt statui de santal ținute la păstrare / de memoria neînțeleasă a vieților în care nu am / acceptat să cad” (Limona Rusu), am început „să mușcăm din arșița care ne-a aprins” (Monica Buhac), chiar dacă „se zbenguie, prin timp, un colț de lume, eu…” (Grațiela Țurțu).

Un octombrie de foc, din punct de vedere istoric, cel al anului 1918, a fost adus la inima prezentului, prin pagina de istorie realizată de Ioan Abutnăriței, în care s-au prezentat evenimentele desfășurate într-un vârtej nemaipomenit pentru ca „Bucovina să meargă la locul ei”.

Pentru a ne vindeca de traumele unor altor toamne, poezia și-a cerut dreptul de a aboli rănile timpului: „Cerul scapără-a toamnă prin norii nomazi / Roșiatice umbre lungesc depărtarea / Se prefiră greoi peste vârfuri de brazi / Și în tonuri târzii curge lin înserarea…” (Paraschiva Abutnăriței); „Aruncă toamna umbre către cer, / în aburi se-nfășoară nări de ciute, / poeme cu șireturi desfăcute / s-au întâlnit c-un vechi sommelier…” (Valerian Bedrule); „Ochi de un verde brad, cu reflexe de rugină, / Buzele ca mura-n pârg; zâmbetul ca de regină. / Din măceșe, frunze, roze, pun pe fruntea ta cunună, / Iar în păr așez oglinda soarelui ce stă s-apună.” (Monica Buhac)

Pentru a salva istoria care ne definește ca popor, Radu Stancu a propus o reîntoarcere la adevărata tradiție, cea păstrată, cu sfințenie, în lada de zestre a timpului. Cum toate se plătesc pe lumea aceasta, Dumitru Muntean ne-a sedus cu o adevărată istorie a monedei, de la Dabija Vodă, care a bătut prima monedă de aur, până la Reforma monetară din 1947. După 7 ani, petrecuți în sânul cenaclului vămean, ca într-o familie literară, avându-l ca mentor literar pe Traian Nistiriuc și drept naș literar pe Gheorghe Solcan, Costel Simirea a simțit „șiragul rugului din ram” și „zborul de lumină”, pentru „a păși de-a lungul timpului”, simțind „mirosul dragostei de viață care-i stă în gând…” Pentru a scăpa de eterna drama a vieții și a nu mai fi „îngeri captive în trupuri neputincioase”, Marian Călinescu ne-a demonstrat, prin fraze sapiențiale, că „fiecare persoană umană este un veritabil matematician” care își asumă două necunoscute în ecuația vieții: vina socială și dependența afectivă. Simțind că „s-a sfârșit nemărginirea” și că „cerul este biciuit de bețe de lumină”, Gabriela Braha și-a amintit de „sufletul trist din dorul caduc”: „cocorii din mine au plecat…”

O altfel de vânătoare a mistrețului cu colți de argint, o altă interpretare a poeziei lui Doinaș, ne-a prezentat Ovidiu Donisă, care a concluzionat că „nu omul, ci moartea din noi a învins.”

Cuprins de „mâhnirea dimineților îndoliate”, când „toamna-mi curge-n puls răcoare”, Traian Nistiriuc ne-a pus față în față cu propriile trăiri autumnale și ne-a adresat un adevărat îndemn poetic: „Turnați metafore! Tăiați banalul!” Cu cartea de pe noptieră în față – ”Raftul cu ultimile suflări”, de Aglaja Veteranyi, Mihaela Drelciuc a concluzionat, în dulcele stil propriu, încercând o definire a poeziei: „Poezia este metafora adevărului meu care este în continuă schimbare…”

Scrijelind pe armura toamnei, cu călcâiul lui Ahile, purtând pe umeri pana de scris, ne-am aliniat astrele cuvintelor, vindecându-ne de toamnă, de târziu și de pietre ascunse în desișul inimii: „Sunt silabă, nu sunt cuvânt. Sunt atâta cât pot să fiu…” (Gabriela Braha)

Luminița Reveica Țaran