Pasul mai înainte de primul pas

Zaheu cel ce „dorea să-L vadă pe Iisus, Cel ce este”, „s-a urcat într-un sicomor”, fiindcă se simţea mic şi crezând că va creşte [doar] prin urcarea sa în sicomor. De multe ori şi noi credem că vom vedea pe Iisus urcând într-un anume „sicomor”, acel „sicomor” pe care de multe ori îl exprimăm în limba vorbită drept „trestie” . Uneori credem, spre exemplu, că vom vedea pe Iisus numai dacă escaladăm trestia „erudiţiei” şi vedem „dintru înălţimi” pe ceilalţi oameni. Altădată, din nou urcăm trestia „virtuţii” sau a „pietăţii” sau al „caracterului progresiv” sau al „naţionalismului” sau pe cel al „Ortodoxiei”. Însă pe Hristos, Cel ce este, dacă-L vedem urcându-se într-o trestie, [cu siguranţă] este o iluzie optică pentru noi cei ce-L cunoaştem ca frumuseţe, ca Cel ce vorbeşte frumos, aristocrat, cu ochi albaştri şi cu părul blond. 

Pe Hristos nu-L putem cunoaşte raţional

Nu putem însă să avem o întâlnire reală cu Hristos, Cel înviat, urcând într-o trestie. Nu putem să-L întâlnim pe Hristos în mod academic sau raţional. Numai în locaşul inimii noastre putem să-L întâlnim. Pentru aceasta şi Hristos celui dintre noi care are o anumită curiozitate, fie numai ca să-L întâlnească, Îi va spune ceea ce i-a spus şi lui Zaheu: „în casa ta”, înăuntrul inimii tale „vreau să stau”, „grăbeşte-te” deci „şi te coboară”. Urcăm însă în sicomor sau în trestii pentru ca să ne dezaprobăm privirea din inima noastră, ştiind adeseori că este sălaşul demonilor. Trestia este evadarea din noi înşine, pe care în esenţă nu o preţuim, nu o iubim.

Hristos vine mai întâi în inima omului

Ca să abandonăm apărarea noastră, evadarea noastră, trebuie să putem să simţim dragostea cea reală şi să preţuim ceea ce este al nostru.

Iubim însă cele ale noastre în proporţia in care am încercat să acceptăm şi să iubim pe ceilalţi. Astfel se creează cercul vicios. Cu atât mai mult, oricine este respins simte nevoia şi mai mult să urce într-un sicomor şi să-i vadă pe ceilalţi „dintru înălţimi”, aşadar să-i respingă înainte ca aceştia să-l respingă.

Hristos pune punct final cercului vicios. Ştie că mai înainte de toate omul trebuie să se simtă iubit, pentru ca să descopere puterea de a se schimba, de a-şi curăţi inima sa. Pentru aceasta şi merge primul la Zaheu, fără să-i ceară ceva şi astfel îi dă puterea să se schimbe şi să dea „jumătatea din cele ale sale” celor „săraci”. Hristos vine mai întâi în inima omului şi apoi vine schimbarea, dezvoltarea duhovnicească şi faptele cele bune.

Nevoia de „încălzire” prin iubire

Zidirea funcţională a procesului care conduce la o întâlnire reală cu Hristos, Cel înviat, exprimă în realitate o înţelepciune de necuprins, iar orice amănunt nesemnificativ al ei are dimensiuni existenţiale infinite. Cu toate acestea, la început procesul doreşte să ne asigure că în numele lui Iisus Hristos nu putem să respingem pe nici un om şi mai ales pe cel ce „suferă”, aşadar pe cel căruia iubirea i s-a răcit, fie că aceasta se exprimă ideologic, fie că se exprimă practic. În numele lui Iisus Hristos nu putem să facem nimic altceva decât să încercăm să încălzim „pe cel congelat”. „Ce înseamnă să fii încălzit? Să rămâi la ceea ce erai în începuturi” (Sf. Ioan Gură de Aur).

(traducere din lb. neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Pr. Filotei Faros, „Mişcarea spre întâlnirea cu Hristos, Cel înviat”, în: Stavros kai Anastasi, ediţia a doua, Ed. Akritas, 1984, pp. 12-14. Menţionăm că ideile pasajelor sunt inserate de traducător)