„Pădurea Asumaţilor”

Piesa Alexandrei Felseghi jucată în premieră de trupa Teatrului Municipal “Matei Vişniec” este o reală încântare. Autoarea -  unul dintre cei mai lansați dramaturgi tineri din România anului 2025, dar și regizor de teatru  – este lector universitar doctor la UBB, Facultatea de teatru, apreciată și premiată în lumea teatrală și scriitoricească. Prin „Pădurea Asumaţilor”

autoarea propune o scrutare lucidă și extrem de critică a societății contemporane, a unui fenomen care ia amploare: impostura, manipularea, spălarea creierului prin metode mult mai subtile decât cele folosite în urmă cu 50 de ani de sistemul totalitar. Și mult mai eficiente.

            Cât de departe se poate merge și la cine apelăm atunci când trecem prin traume sau când vrem să ajungem la o mai bună, mai senină, mai echilibrată versiune a noastră? Uneori, așa cum fac personajele din piesă, ne putem complace în statutul de pacienți/victime ale unor guru improvizați, plătind sume fabuloase pentru așa-zise stagii de feminizare/masculinizare, remodelare, detoxifiere, reîncărcare cu energii pe care numai mentorii le pot transmite, ei având (chipurile!) o conexiune directă cu Universul…

            Toate secolele și toate culturile au cunoscut impostori, șarlatani, doctori sau bolnavi imaginari (Molière avea dreptate…). Numai că în stricta contemporaneitate rețelele sociale folosite fără discernământ  și distanță critică pot manipula ființele slabe, care permit un astfel de brainwashing din comoditate, lipsă de reacție, speranța unei revigorări. Pentru că despre asta este vorba în  „Pădurea asumaţilor”. Nu, nu este o „pădure a spânzuraților” (deși la un moment dat este evocat un suicid de acest gen). Este pur și simplu o pădure de brad în care doi mentori (Galina și Iancu), doi foști soți semidocți și profitori (ei înșiși nesiguri) organizează contra cost tabăra de feminizare și pe cea de masculinizare. Așadar, lumea femeilor versus lumea bărbaților, veșnic motiv în viață și literatură (să ne amintim superbul spectacol de acum ceva timp, LYSISTRATA, DRAGOSTEA MEA, savuroasa piesă a lui Matei Vișniec). Un conflict simpatic, generator de qui pro quo-uri, de râs și bună dispoziție  pe tot parcursul celor aproape două ore cât ține spectacolul. Plus un personaj – Adelin,  foarte bine jucat de Alexandru Marin – care se află…ÎNTRE și nu reușește să-și găsească identitatea sexuală. Problematica transgenderilor ar putea fi o pistă bună de investigat pentru talentata și incisiva  Alexandra Felseghi, pentru o viitoare piesă, pornind de la cazuri tot mai frecvente și în România, fenomen care generează de multe ori traume nevindecabile celor din jur, în special părinților atunci când află că fiica lor a decis să devină…bărbat. Sau invers!

            Fermecătoarea Clara Popadiuc este mai mult decât credibilă în rolul „preotesei” Galina (sau Galea, venită de la Bălți, nu din București, cum pretinde tânăra care a eșuat lamentabil  în alte profesii…). Ea ține în spațiul și în fața cabanei cu pretenții de „resort” interminabile prelegeri de well-being și self-control (da, limba marelui Will ne-a cam invadat…), pozând într-o femeie puternică, ce inspiră forță unor femei singure, în căutare de echilibru. Felicitări și celorlalte talentate actrițe  : Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Maria Teișanu.

            Cât despre „tabăra bărbaților”, aici El Lider Maximo nu e nimeni altul decât Iancu, adică actorul Cosmin Panait, într-o formă de zile mari. Declarativ, omnipotent și omniscient, cu mintea împănată de clișee patriotarde și cu pretinse (sau reale) șederi într-un ashram indian sau la Muntele Athos, el îi îndeamnă autoritar pe cursanți să  „asume” masculinitatea, într-un show off bine susținut de costum: pieptul gol, cojoc de blană ciobănesc direct pe piele, bâtă zdravănă de cioban rrrrromân din Carpați…Adică un apel constant la imaginarul nostru și, bineînțeles,  persiflarea fără drept de apel a unor personaje reale din România anului 2025. Cursanții (bărbați singuri, și ei neliniștiți, nesiguri, trecuți prin experiențe traumatizante) sunt interpretați cu forță și expresivitate de: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cătălin Ștefan Mândru  (pentru că Alexandru Marin este în…tabăra femeilor).

            Aplauzele de la finalul spectacolului mi-au înroșit palmele și le repet acum, când scriu aceste rânduri. Chapeau, Andrei Măjeri, pentru regia inspirată, pentru anumite scene greu de uitat. De exemplu, confruntarea Galinei cu fostul ei soț, ambii guru urcând pe cele două blocuri de stâncă între care este o falie simbolică, o prăpastie ce pare în acel moment   imposibil de trecut sau de umplut. Multe simboluri, multe trimiteri subtile la lumea de azi, la tot felul de curente, tot spectacolul fiind excelent orchestrat, într-un crescendo bine dozat și – realmente! – fără o clipă de plictiseală. Nu e puțin lucru! Scena finală, de după revelarea realității și răzvrătirea cursanților, când cei doi foști soți se reunesc într-un gest sincer de  iubire, realipindu-se la propriu ne poate duce cu gândul și la idealul adevărat, profund,  la celor de la 1918, care au întregit România prin realipirea Basarabiei și Bucovinei la țara-mamă.

            La reușita spectacolului  (care poate fi folosit oricând ca suport pentru cursurile de teatrologie și arta spectacolului, discipline intens studiate în anii 2016-2020 de neuitata directoare a TMMV, poeta Carmen Veronica Steiciuc) au contribuit : scenografia Sabinei Reus;  coregrafia semnată de Alice Veliche;  muzica   lui Magor Bocsárdi. Luminile au fost  asigurate tot  de Sabina Reus. Pe Andrei Măjeri (unul dintre cei mai premiați tineri regizori români) l-a asistat în misiunea lui nu tocmai ușoară Cezara Ojog.

Ce învățăm din acest spectacol care s-a ținut cu sala plină ? Că trăim într-o lume a simulacrului postmodern și că trebuie să stăm strâmb și să judecăm drept: să deosebim aparența de esență, lumea reală de cea virtuală. Să ne asumăm traumele, să „lăsăm pădurea curată”, fie că este vorba despre cea reală sau despre cea din complicații noștri neuroni.

Elena-Brândușa STEICIUC