PERFORMANȚĂ ÎN SPORT?... NU! DOAR COMPETIȚIE…

Elisabeta Lipă – campioana canotoare - se află azi în centrul unui scandal de corupție financiară. Nu mai adaug aici alte scandaluri similare din sport, fie că e vorba de fotbal, box etc.

O spun pe unde pot și o scriu de ani și ani: sportul de performanță nu este de performanță, ci doar de competiție! Inclusiv competiție în câștiguri financiare cu orice preț, etica nemaicontând!

Performanța presupune cantonarea omului în „Mens sana in corpore sano”. Or, în ziua de azi, când traiul în ”a avea” - mult, nemăsurat, ”de toate” - este singura măsură, mintea împricinatului nu are cum fi decât una beteagă!... Faptul fiind valabil în majoritatea sporturilor - zise, de performanță - de la alpinismul extrem și fotbal, la canotaj, sporturi de contact (diversificate în duritate, permisivitate și... câștiguri) etc.

Așadar, sintagma corectă este ”sport de competiție”!

Performanța înseamnă echilibru înăuntrul întregului spirit-trup, loc unde autocunoașterea și creșterea spirituală merg în paralel cu creșterea capacităților și abilităților fizice, spre a ajunge la ”cea mai bună variantă personală” (care se poate atinge la orice vârstă!).

Etiologia acestei situații ubicue - în zisele sporturi ”de performanță”, dar și în alte domenii (învățământ, afaceri, politică) – consistă în părăsirea de către om a traiului în ”a fi” și plonjarea familiei sale – ca mentalitate și stil de viață - în paradigma lui ”a avea” (de toate, mult, nemăsurat), urmată de disoluția faptică a familiei (nu neapărat și scriptică), loc unde banii și carierismul separă soții-părinți, rezultând ”copilul invizibil”: orfanul cu părinți vii și ”ocupați”, dar reciproc absenți și absenți din viața copilului.

Este vorba despre părinții neiubitori, lipsiți de respect între ei și față de odrasla căreia, adesea, îi dau ”de toate” – bani, haine de firmă, excursii, mașină etc. - nu însă atenție, respect și timp personal spre dezvoltarea acestuia: într-un cuvânt, nu îi oferă iubire!

Sunt părinții prăsitori nu și crescători: o familie unde lipsa celor ”șapte ani de acasă” (până spre pubertatea copilului) ”plantează” și în copil același comportament neiubitor, lipsit de respect (față de sine și ”celălalt”), comportament însă adictiv la bani, posesii, imagine de sine ”grozavă” – în fapt, goală spiritual! – având însă mereu pretenții crescute de la cei din jur: ”nesătulia”, cum sugestiv numesc insațietatea moldovenii de dincolo de Prut.

Stresul acestui fel de a trăi în ”a avea” este cel care generează acestor nefericiți (sportivi, afaceriști și oameni obișnuiți etc.), după boala capului, bolile trupului!... Bolile capului fiind reprezentate de evantaiul tulburărilor de personalitate aflate în explozie în societatea modernă.

Unul dintre toxicele efecte de masă ale traiului în ”a avea” este cel al idealizării sportivilor de succes din sportul de competiție – nu de performanță, deci! – generând explozia galeriilor și fanilor personali; fenomen înăuntrul căruia, negăsiți și fără vreun talent împlinit ori vreun merit deosebit personal, se identifică autosuficient cu idolii; faptul fiind valabil – cum subliniam undeva - și în alte domenii ”de succes”: afaceri, politică, lumea filmului și alte arte.

Este un loc comun unde lipsa ”înmulțirii talantului” personal este compensată prin adicții înverșunate la vedete, postere cu ele, alergarea după autografe și pasionata frecventare a spectacolelor, unele și pe stadioane. La fanii din sport, de pildă, este lesne de observat exact opusul comportamental și fizic față de cel al idolului: sedentarismul, siluetele scăpate din chingi, micii și bericile care îi însoțesc dinaintea ecranelor unde se agită.

Titlul unei cărți de Gerald G. Jampolsky – ”Iubirea înseamnă renunțarea la frică” rezumă întreaga situație disecată în aceste rânduri, întrucât doar frica este motorul traiului în ”a avea”, ea neputând coexista cu iubirea; iubirea cuprinzând-o și pe cea de sine, ca ”înmulțire a talanților”, în condițiile eticii personale practicate.

Revenind la sport, performanța este exercitarea individuală a acestuia întru ”Mens sana in corpore sano”, nu doar aplauzele, ura și urletele pe stadioane.

Merită cercetată cartea ”Tulburările de personalitate din DSM-5” de Len Sperry, un manual care, față de prima sa apariție unde era gros cât un creionaș, a ajuns astăzi la aproape 600 de pagini!

Și concluzia: aici și aiurea, oamenii de succes - în covârșitoarea lor majoritate - au atins reușita în viață după canoanele societății: având bani, proprietăți, parteneri, copii etc., fără a trăi însă o viață reușită... Fanii lor, de regulă, jinduind la aceeași tristă reușită.