O carte fără vârstă

Sunt foarte decepţionaţi cititorii când află că scriitorii nu prea seamănă cu cărţile lor. De exemplu, Knut Hamsun, laureat al premiului Nobel în anul 1920, a scris „Foamea”, o carte închinată demnităţii umane, ceea ce nu l-a împiedicat să colaboreze cu naziştii; mustăciosul Gabriel Garcia Marquez bea de-o viaţă rom şi bate cuba cu mâinile pătate de sânge ale lui Fidel Castro, iar Mario Vargas Llosa e ocupat până peste cap cu strângerea de semnături, pentru ca nu cumva o barbarie precum corida să dispară de pe faţa pământului.

Spre cinstea lui, Salinger, autorul atemporalului roman „De veghe în lanul de seară”, pe care l-am recitit în aceste zile de vacanţă, nu şi-a trădat personajul. Urmând crezul eroului său principal Holden Caulfield, Salinger s-a izolat undeva, departe de lumea asta detestabilă. Ultimul său interviu e datat în 1953, dar şi atunci a fost acordat sfidător unei adolescente, pentru o revistă şcolară, nu unui jurnalist profesionist.

Toată viaţa, Salinger şi-a petrecut-o ca un sihastru, vegheat de cărţile sale. Editată şi reeditată până la exasperare, „De veghe în lanul de secară” – povestea eternului adolescent care sălăşluieşte în noi –  e o carte fără vârstă, chiar dacă autorul n-are nici umorul duios al lui Cehov, nici ghirlandele lui Twain, ca să amintim doar doi dintre autorii cu care Salinger este abuziv comparat.

De ce place cartea? Fiindcă faţă de acel adolescent care sălăşluieşte în noi avem nişte datorii morale care nu pot fi stinse cu uşurinţă.