Noi ce facem pentru ai noştri?

Unele din gândurile pe care am să le aştern aici astăzi mi-au tulburat festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Ele mi-au izvorât în clipa în care am văzut-o printre cei 4 enormi sportivi (un fel de bunuri de patrimoniu universal sportiv, uman, cultural chiar!) pe Nadia Comăneci. Ei au fost personajele principale ale ceremoniei, prezenţa lor făcându-mă să ignor toate tâmpeniile derulate tot atunci în numele unor libertăţi indiscutabil cretine. S-au împlinit 48 de ani de la momentul istoric produs de Nadia şi iată că omenirea nu o uită. Ciudat, dar tipic românesc, e că mai degrabă noi o facem uitată, ea fiindu-ne readusăîn memorie de 2-3 ori pe an, când personaje, cele mai multe din politică, a căror importanță este nulă, ţin să se fotografieze cu ea ori să-i dea câte o distincţie simbolică, doar-doar i-o ajuta să mai obţină câte un vot în plus cândva! România o uităaproape programatic, în timp ce ţaraadoptivă, SUA, o divinizează de-a dreptul. Am văzut imagini de la Paris în care nişte americance bătrâne erau înnebunite că au şansa de a o atinge pe Nadia şi de a face un selfie cu ea. Mi-am adus aminte de marii sportivi români care s-au stins pe tăcute, ignoraţi de toţi cei care ar fi trebuit să îi facă eroi, să le facă statui, să îi treacă în manuale: Viorica Viscopoleanu, Mihaela Peneș, Lia Manoliu (mare şmecherie!, i-au dat numele unui stadion), Nicolae Linca, Elisabeta Polihroniade, Gicu Dobrin, Florica Dumitrache etc. Pot umple tot ziarul de azi. Alţi eroi au luat-o din loc, precum Ştefan Rusu, căruia în ţară nu i s-a permis să antreneze - lui, ditamai campionul olimpic şi mondial! Iar Nicu Vlad s-a haiducit prin Australia. Nu ştim să ne apărăm valorile, ba chiar avem o plăcere diabolică din a le distruge. Mai ştiţi vreo naţie care face la fel?