NU PRETINDE NIMĂNUI CE TU NU POȚI!

După zeci de ani de gazetărie, de expuneri publice diverse și... cotidianul vieții, cred în îndemnul din titlu. Mai pe larg spus:

Nu pretinde nimănui ceea ce tu nu poți sau nu vrei să faci, întrucât îți este frică, îți pare inutil, dificil sau periculos.

Sunt nenumărați indivizii care - fie direct, fie pe edițiile electronice de presă și pe feisbucluc - m-au admonestat fiindcă rostesc sau scriu într-un anume fel, întrucât abordez un anume subiect, dar nu abordez un altul care lor li se pare mai important etc. Admonestarea fiind urmată de ”prețioase indicații” ce urmau să îmi faciliteze iluminarea și schimbarea direcției.

De regulă, acceptam și necesitatea tratării acelei teme și a implicării civice de resort - pe ecologie, în majoritatea cazurilor, dar și pe teme politice, educație etc.- și sugeram persoanei să se apuce ea de acea treabă, să își urmeze crezul...

Tot de regulă însă, declanșam în preopinent violența: aflam că sunt laș, comod, că am interese ascunse, că cineva - ”Știți dvs. cine!...” - mă manipulează, că protejez răufăcătorii etc. Urmând, nu o dată, formulări ofensatoare, iar pe feisbucluc, ”unfrienduirea” sau blocarea mea de către supărăcios.

Cum subliniam la început, supărăcioșii au fost nenumărați și ”ca scoși la XEROX”, căci și anii implicării mele civice sunt mulți.

Dacă scriu aceste rânduri este fiindcă ”Mama supărăcioșilor e mereu gravidă”, ultima întâmplare de acest fel, recent găzduită în pagina mea de fb., fiind simptomatică pentru o largă gamă a tulburărilor de personalitate: marea și nevindecabila plagă a comunicării din ziua de azi!... Căci acesta e subiectul!…

Așadar, scrisesem nu demult despre observarea unui pui de lebădă singuratic, părând părăsit de perechea parentală, pe întinderea de ape și stuf a lacului Rogojești de pe Siret.

Ca părinții să-i fi fost împușcați de vânători, nu poate fi exclus, focurile de armă răsunând acolo, odată cu apusul... Presupuneam și că, drept urmare a înghețului din zilele lui octombrie, aceștia se vor fi pribegit spre ținuturi mai blânde; deși lebedele sunt dedicați și fideli părinți... La vedere fiind că puiul - observat și de alții, zile la rând și în alte locuri - nu se îmbrăcase în pragul iernii în penajul tare, permanent alb și apt de zbor al adulților, el pesemne eclozând după o pontă târzie.

Neîntârziat mi-au sosit ”prețioasele indicații”: ”Il puteti ajuta vorbind cu Fundaţia Visul Luanei, de exemplu. Sau cu cei de la Centrul pentru salvarea si reabilitarea animalelor salbatice ACDB de la Focsani”. Preopinentei i-am răspuns: ”În spațiile urbane pesemne că se poate. Nu cred că e posibilă găsirea și capturarea în cele sălbatice și extrem de întinse, unde stuful e stăpân”. Dialogul a continuat, doamna scriindu-mi: ”Sunt specialisti in salvarea si reabilitarea animalelor salbatice. Au mai facut asa ceva, ii urmaresc de ani buni. Puteti macar suna si intreba daca se poate. Sau puteti sa nu faceti nimic, e mai simplu.”

Preasimțitoarea, din fotoliu, se ambalase... Drept care am lămurit: ”Ați devenit agresivă... Nu am obiceiul să cer cuiva să facă ceea ce eu nu pot să fac sau nu vreau să fac. Așadar iată coordonatele: este vorba de lacul de acumulare Rogojești, de pe râul Siret, în aval de orașul Siret... Acționați dvs. dacă e simplu. Nu contează de unde este dat telefonul sau e-mail-ul.”

Au urmat obișnuita acuzare de lașitate, jignirile și autovictimizarea madamei: ”Pretindeți ca eu, de la sute de kilometri, să trimit e-mailul spre aceste fundații?!” Apoi, blocarea mea.

Până una-alta, la principiul din titlu, mai adaug unul de la care constat că, nădăjduitor, încă mă mai abat:

Nu răspunde prostului, că te pomenești conversând cu el.