N-ai economisit...Vine Dan!

Restrângerea globalizării, indiferent de cauze, este un fenomen actual în plină desfășurare și care va avea consecințe diferite, negative sau pozitive (mai puține). Această deglobalizare (dacă îmi acceptați termenul) este însoțită automat de o încetinire a creșterii economiei la nivel mondial, o slow-dizare, cum a fost inspirat numită. Fenomenul reducerii creșterii economice (sper că nu va fi o recesiune mondială) afectează diferit țările, zone ale globului și ramuri economice sau tehnologice. Am putea spune că politica economico-socială a conducerii unei țări rezidă, până la urmă, în capacitatea de a anticipa evoluția economică mondială sau zonală și a lua măsurile politico-economice necesare. Nu vreau să fac nicio trimitere la România. Ghiciți de ce.

Dar sunt și condiții obiective care determină evoluția la nivel microeconomic a unei țări, iar intervenția decidenților naționali poate, în cel mai bun caz, să atenueze efectele negative sau să le potențeze pe cele pozitive. Aproape toți suntem "prea mici pentru un război atât de mare" pe plan economic și geopolitic. Să vedem care sunt țările afectate mai puternic de o reducere a creșterii mondiale. Răspunsul că țările mai slab dezvoltate sunt lovite mai dur este real, dar nu exclude și alți parteneri ai comerțului mondial chiar din fruntea ierarhiei. Mai bine am spune că cei mai afectați actori ai economiei mondiale sunt cei care depind cel mai mult de import și export. Reducerea exportului Chinei pe piața Statelor Unite (20% în 2022) sau Vest Europeană (- 15% aproape) nu a putut fi compensată de creșterea exportului spre alte țări pentru că nu sunt la fel de solvabile (nu au bani). Creșterea consumului intern, o soluție bună alături de investiții în lucrări publice (inclusiv autostrăzi inutile), nu este de dorit pentru conducătorii de la Beijing pentru că impune creșterea salariilor și pensiilor. Salarii mai mari determină creșterea prețului produselor de export și reducerea cantităților cerute pe piața mondială. O spirală descendentă.

Reducerea comerțului mondial și implicit a producției în țările emergente (adică noi actori ai dezvoltării mondiale) a fost determinată și de politici economice în forță a Chinei, spre exemplu, dar și de răspunsuri nervoase ale piețelor vestice care sufereau de un deficit comercial imens (în 2019, SUA au importat de 500 de miliarde de dolari din China și au exportat pe piața chinezească de 170 de miliarde de dolari; aici nu sunt cuprinse serviciile financiare sau de altă natură).

Facilitățile vamale pe care statele dezvoltate le-au acordat celor emergente s-au menținut și după încetarea războiului rece (în realitate erau forme ale războiului comercial menite să distrugă unitatea comunistă). Cel mai cunoscut program în acest sens este cel al acordării "clauzei națiunii celei mai favorizate" de care toți ne aducem aminte. Furia americană (Trump) în 2019 era generată de faptul că media ponderată a taxelor vamale impuse de SUA produselor chinezești era cam 3,5- 4%, iar China taxa mărfurile americane cu aproximativ 10%! Și de aici un minirăzboi comercial peste pandemie.

Tema este foarte vastă și voi căuta ca în articolele ulterioare să punctez și alte aspecte ale evoluției economice și a comerțului mondial. În acest moment asistăm la o implicare anormal de puternică a politicului în activitatea economică, mai ales în țările cu regimuri autoritare (China, Vietnam, India etc.) . Fala acestor regimuri este de a raporta creștere economice fabuloase (și binișor "coafate") pentru a convinge propriile popoare de justețea politicilor lor, dar și pentru a face o comparație cu țările democratice care nu se pot mândri cu asemenea rezultate. Mai crede cineva în asemenea "victorii la orașe și sate" pe plan economic? Mă îndoiesc. Inclusiv cetățenii țărilor lor nu cred și mulți (cei mai calificați) ar imigra în vestul de pe "marginea prăpastiei". În final, o întrebare: Ce se urmărește pe plan economic? Bunăstare pentru cât mai mulți cetățeni sau poziție mondială a țării în ierarhia economică? Cine răspunde?

Dan Strutinschi