O eternă dezbatere în lumea celor care se ocupă de macroeconomie este legată de proporția optimă de împărțire a profitului în investiții și consum. Sau mai pe înțelesul tuturor, cât consumăm, și implicit nivelul nostru de trai crește, și cât alocăm dezvoltării (investițiilor) în scopul obținerii de venituri superioare în viitor. Nu există o soluție optimă sau aplicabilă peste tot în lume. Investițiile trebuie să fie mari după perioade de tulburări sociale și economice (războaie, noi descoperiri care modifică structura producției industriale ca în zilele noastre sau "globalizarea" cu cerințele sale de construire rapidă a infrastructurii rutiere, educaționale, sanitare etc.). Consider actuala revoluție tehnologică în IT, biotehnologie, energie verde etc. o masivă "tulburare nonviolentă" cu repercusiuni încă necunoscute pe plan economic, social și chiar educațional, medical sau cultural. Lumea nu va mai fi la fel!
Revenind la ponderea alocării din venitul obținut pentru investiții, trebuie să arăt că în perioada de până în 1990, în țările din blocul socialist (comunist) și mai ales în România, aceasta era imensă comparativ cu media mondială, aproape 30%! În goana după "dezvoltarea multilaterală a țării" (o aberație ideologică și o catastrofă economică), cetățenii au fost supuși privațiunilor formând atunci "generațiile de sacrificiu". Lipsurile erau justificate (!?!) ca fiind de moment și generate de necesitatea achitării datoriilor (cine le făcuse și cât de eficient au fost cheltuite sumele împrumutate?), iar belșugul va "invada" România, fără a se specifica momentul. Pentru nostalgici trebuie să amintesc că masa monetară existentă la populație era "acoperită" de mărfuri și servicii doar 18% în 1988! Aveam bani și duceam lipsă de majoritatea bunurilor necesare!
În zilele noastre, investițiile reprezintă 10% sau mai puțin din veniturile obținute de "actorii economici" din majoritatea țărilor, cu excepția celor în curs de dezvoltare, care au intrat în "hora globalizării" și beneficiază de noile oportunități. "Economiile de comandă" (China, Vietnam) sau mixte, stat-privat, au tendința de a investi mai mult și, de multe ori, ineficient (vezi construcții rutiere și clădiri de locuit în China). Acum, aceste națiuni se confruntă și cu supracapacități de producție! Concluzia, la prima vedere, este că necesitatea creșterii puterii de cumpărare pe piața internă este soluția cea mai la îndemână. Dar asta înseamnă salarii mai mari și automat produse mai scumpe, iar concurența pe plan mondial mai dificilă. Fără salarii decente, într-o țară cu o libertate de mișcare relativă (turism!), plecarea "afară" a celor mai calificați este o opțiune.
Toți cei care se ocupă de subiectul pe care încerc să îl prezint au ajuns la concluzia că nu există rețete de succes cu aplicare peste tot și în toate perioadele dezvoltării țărilor. Specificul fiecărei națiuni joacă un rol esențial, capacitatea de adaptare poate asigura succesul, iar piața liberă funcțională va duce la autoreglarea evoluției economice!
Cetățenii trebuie să trăiască decent, câștigurile să le asigure acoperirea necesităților materiale și cultural-spirituale, dar și părțile din venitul național care trebuie să permită dezvoltarea pe viitor prin investiții nu pot fi subdimensionate. Sună și este dificil, greu de pus în practică, și de aceea conducătorii națiunilor sunt obligați să se înconjoare de specialiști! Fără expertiza lor rateurile sunt inerente!
Dan Strutinschi