N-ai economisit... vine Dan!

Când vorbim de economie globală sau piață globală, dacă vreți, trebuie să ne gândim la interdependența dintre statele și regiunile planetei. Nu trebuie să asimilăm piața globală cu " globalizarea", care este o formă de manifestare actuală (și foarte necesară, după mine!) a dezvoltării economiei mondiale sub multe forme, de la producție, servicii, până la valorificarea forței de muncă din zonele slab dezvoltate. Această dependență reciprocă între zonele planetei este total obiectivă (nu putem produce cafea în Europa, spre exemplu), se manifestă de la începuturile vieții organizate în societatea omenească (schimburi între triburi), are efecte benefice pentru toți, dar a generat permanent și conflicte. Cu cât societatea umană s-a dezvoltat, necesitățile de anumite resurse au crescut și schimburile comerciale pentru acoperirea lor s-au intensificat. Dependența diferă de la o țară la alta și este generată de absența unor resurse minerale sau energetice, de existența piețelor de export, de finanțarea internațională a proiectelor naționale, de asimilarea noilor tehnologii și, tot mai intens, de resursa umană calificată și supracalificată ca motor al progresului. Spre exemplu, sunt ţări dezvoltate cu resurse limitate (Japonia, China, Germania, Franța etc.), dar și națiuni care, deși mari consumatori, își acoperă, în mare parte, necesitățile (SUA, Rusia, Canada etc.). Sunt economii dependente de export (China, Japonia, tigrii Asiei, Germania, Olanda etc.), dar și națiuni cu piețe interne bogate (SUA, Canada) a căror dependență de piața externă poate fi parțial compensată de cea autohtonă. Și exemplele pot continua în sfera financiară, tehnologică, a forței de muncă etc.

La prima vedere am fi tentați să considerăm națiunile deținătoare de resurse minerale și energetice "fericitele sorții". Și este parțial adevărat, un exemplu elocvent fiind țările golfului, ale căror resurse de petrol și gaze se transformă permanent într-o maree de "petrodolari". Dar, ciudat, de cele mai multe ori,  națiunile deținătoare de rezerve imense, minerale și energetice, sunt și state sărace, precum Rusia, țările africane (practic toate), Venezuela (cele mai mari rezerve mondiale de petrol) și o mare parte din Orientul Apropiat și Mijlociu. De ce? Factorul uman este de cele mai multe ori decisiv. Și mă refer la conducători corupți, autoritari și fără interes față de propria națiune. La resursele țării și cu o conducere "normală", rușii ar trăi mai bine decât elvețienii, dar ei preferă (suportă)...

Țările bogate în resurse se pretează și la un şantaj al prețurilor pentru a-și maximiza profitul (un baril de petrol se produce în zona golfului cu 4-6 $ și se exportă cu 60-80$) în care scop s-au aliat în organizații-cartel, gen OPEC, pentru a impune planetei politica lor economică.

Șantajul l-a încercat și Rusia împotriva Europei, dar nu a reușit să-l impună. Prețuri de monopol încearcă și China pentru unele produse industriale sau minerale rare (litiu, cobalt, pământuri rare etc.) și a reușit parțial și pe moment. Aceste forme de a folosi dependența unor parteneri în scopul șantajului economic și chiar politic și militar (vezi Rusia) distorsionează profund economia mondială și creează o permanentă stare de conflict.

Se pune problema reglementării la nivel planetar, măcar parțial (pe piața petrolului nu se poate), a modului în care interdependența să genereze venituri decente pentru toți (celebra expresie "wiu-wiu"), iar dezvoltarea se înlocuiască războiul, migrația și sărăcia extremă. Organismele internaționale, și în primul rând ONU și agențiile sale, alianțele între națiuni (UE, NAFTA etc.) au forța și capacitatea de a răspunde șantajului monopolist al unor națiuni lacome și conduse de dictatori și oligarhi. Piața liberă trebuie reglementată (și este parțial) pentru contracararea abuzurilor extreme.

Dan Strutinschi