Mecanismele de apărare

Refugiul și retragerea sunt mecanismele de apărare preferate atunci când se dorește evitarea unei confruntări, pentru care un om nu se simte suficient de matur pentru a-i face față. În mod normal, folosim mai multe mecanisme de apărare, în funcție de situație. Într-o situație, atacăm, iar în alta, preferăm să fugim, în funcție de aprecierea propriilor șanse de succes. În plus, mecanisme de apărare, cum ar fi atacul sau fuga, nu sunt ca atare problematice ca reacții logice și naturale de apărare în fața pericolelor. Problema constă în definirea pericolului. Oamenii care-și subapreciază capacitățile pe baza propriilor convingeri pot avea o predispoziție cronică spre fugă. Astfel, fug atât de confruntarea cu propriile lor temeri și presupuse slăbiciuni, cât și de confruntarea cu alți oameni, care i-ar putea pune față în față cu slăbiciunile lor.

Oamenii care se protejează, în principal, prin retragerea în ei au interiorizat adesea, pe baza experiențelor din copilărie, o convingere conform căreia viața în solitudine este alternativa care oferă siguranță în ceea ce privește legăturile interumane. Când sunt singuri, nu numai că se simt în siguranță, ci se simt și liberi, pentru că numai în momentele de solitudine au sentimentul că au voie să decidă și să acționeze liber. Atât timp cât în preajma lor sunt alți oameni, se activează predispoziția lor din copilărie de a fi constrânși să corespundă așteptărilor aparente.

În orice caz, nu trebuie să ne retragem forțat în solitudine pentru a fugi de noi înșine și/sau de semenii noștri. Ne putem refugia și în activități cum ar fi munca, pasiunile noastre sau internetul. Refugierea în diverse activități ne ajută să ne abatem gândurile de la principalele noastre probleme. Acest lucru probabil că nici nu e conștientizat de persoanele în cauză. Tocmai pentru că, în cazul lor, refugierea în aceste activități servește exact acestui scop, la alungarea supărărilor ascunse. Activitatea permanentă permite distragerea atenției de la îndoielile de sine și temerile. „Abaterea atenției” poate fi și o măsură foarte rațională pentru a ieși din stările negative. Când problema devine însă, prin ignorare, mai mare, nu mai mică, atunci ar fi mai bine să apuci taurul de coarne și s-o rezolvi. Pentru asta, trebuie să recunoști că ai o problemă, acesta fiind cel mai important pas pentru rezolvarea problemei.

Pe lângă refugiu și retragere, evitarea este un alt mijloc de autoapărare. Evităm cu toții, fără excepție, situațiile sau activitățile neplăcute. Din nou, este doar o problemă de estimare a presiunii căreia suntem supuși. Întâmpinăm îndeosebi situațiile și activitățile care declanșează în noi teama sau nefericirea, încercând să le evităm. În acest caz, problema este că, prin evitare, sentimentele de nefericire și de teamă devin mai puternice, nu mai slabe. Mulțimea de probleme pe care trebuie să le rezolv, dar le amân atunci când am sentimente de nefericire, devine din ce în ce mai mare, ceea ce-mi accentuează nefericirea. Iar teama crește cu fiecare ocol pe care-l fac în jurul ei. Prin evitare, suntem din ce în ce mai convinși că nu putem stăpâni situația. Evitarea confirmă, în mod logic, sentimentele noastre de teamă și nefericire. În plus, evitarea ne împiedică să ne dăm seama că putem să depășim situația cu succes. Iar în mod reciproc, suntem foarte mândri de noi atunci când reușim să rezolvăm cu succes o sarcină, în pofida temerilor noastre. Data viitoare, ne vom teme de ea mult mai puțin.

O formă de refugiu și evitare aparte este reflexul prin care o faci pe mortul – persoanele în cauză se închid în sine, deconectându-se de la toate problemele. De cele mai multe ori, acest proces nu are loc din proprie voință, ci automat, din reflex. Acest mecanism de apărare se formează în primii ani de viață, când copiii nu pot nici să fugă, nici să se apere, ci le rămâne, din păcate, doar posibilitatea de a se închide în sine și a încerca, pe cât posibil, să nu simtă nimic. În limbajul de specialitate, acest mod de autoapărare se numește disociere.

Persoanele în cauză se ascund în ele însele atunci când se simt suprasolicitate de contactul cu alți oameni. Interlocutorul simte atunci, foarte clar, că partenerul lui de discuții este absent. Oamenii care au tendința de a se disocia cu greu pot trasa granițe, atât la nivel atât interior, cât și exterior. Asta înseamnă că preiau oscilațiile și dispozițiile celorlalți și le interiorizează, simțindu-se răspunzători pentru acestea. Antenele lor sunt setate în permanență pe recepție, iar asta le poate produce un stres puternic în contactele interumane. Din cauza granițelor interioare „perforate”, se simt imediat invadați atunci când se apropie de ei un alt om. Persoanele în cauză nu se protejează doar prin retragerea în sine, ci practică, de asemenea, retragerea față de lume. Se simt cel mai în siguranță când sunt singure. Oamenii care au fost traumatizați (chiar și la maturitate) prezintă, de asemenea, stări disociative.

Nu e nevoie să te ascunzi. Când începi să-ți susții drepturile, dorințele și nevoile, vei observa că te simți mult mai liber și mai sigur de tine în prezența altor oameni.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753 937 223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com