Monitorul de Suceava Părerea lui Dan

Mă lăsați să fiu „normalˮ?

 

Cred că mulți cetățeni, în confruntarea cu provocările cotidiene, își pun această întrebare. În acest secol al supervitezei transformările ne surprind, ne copleșesc prin amploare și diversitate, dar ne și agasează continuu. Mai mult, "sistemul de valori" cu care am crescut și ne-am dezvoltat personal este puternic zdruncinat de noile realități, iar "normalitatea" celor de vârsta mea sau mai tineri pare desuetă, iar noi, niște "ruginiți" neadaptați. Și, recunosc, îmi este foarte greu să rezonez cu tinerii admiratori ai laureaților premiilor Eurovisiunii, spre exemplu. Trebuie să-i accept, dar nu pot face parte din aceeași "lume". Acceptarea reciprocă este o formă a libertății și a dreptului la exprimare, deci o manifestare a democrației. Care este totuși granița între libertate și anarhie? Cine are dreptul de a pune eticheta când se analizează un om din punct de vedere al "normalității"? Există persoane obiective? Nu cred. Însă, pe lângă normalitatea "pe persoană fizică", cum ar spune Vanghelie, există și una în viața economică, politică, diplomatică etc. Care este aceasta și când am depășit granițele normalității? Iar la nivel internațional, care sunt tipurile de regimuri normale?

Beneficiarii dictaturilor (și nostalgicii) susțin că preferă normalitatea unor regimuri autoritare care asigură siguranță prin oferta de locuri de muncă, locuințe, școli și chiar butelii de aragaz. Pentru ei democrația înseamnă și anarhie, droguri, șomaj și violență stradală. Să fie așa sau este doar efectul propagandei intense și de lungă durată? Cei care susțin un regim democratic, cu toate păcatele sale, pun pe primul loc libertățile cetățenești (de gândire și exprimare, deplasare, asociere politică sau civică etc.). Iar în democrație avem și libertatea pe care eu o consider esențială, respectiv "dreptul la urmărirea fericirii personale", cum (aproximativ) este specificat în Constituția SUA.

Regimurile autoritare, pentru a bloca avansul democrației în statele lor, duc o campanie furibundă și puternic finanțată de subminare a Vestului (termen generic pentru a localiza zona democratică). În războiul hibrid declanșat urmăresc declanșarea tensiunilor sociale (proteste "pașnice" în SUA sau Franța, de exemplu), dezbinarea între națiunile aliate (în UE sau NATO în principal) și chiar spargerea alianțelor existente (BREXIT, un succes?). Pentru dictatori merită "investiția". Și este una din modalitățile pentru menținerea lor la putere.

Cum ne apărăm normalitatea, adică funcționarea democratică a vieții cotidiene sub toate aspectele dorite de marea majoritate a populației? Educația este cerința supremă! Un popor educat nu poate fi ușor "aburit" de dictatori în postura de "salvatori ai patriei". O altă cerință expresă în apărarea normalității este legată de aplicarea legilor (ele există, dar...) fără compromisuri și "discriminări pozitive" acordate minorităților (etnice, sexuale, religioase etc.). Legea pentru toți! Personal cred că "trece" și extremismul actual ca toate manifestările "anormale" din istorie. Și revenim la normalitatea "clasică".

Revenind la întrebarea din titlu, caut să găsesc o modalitate de a depăși normalitatea "ciudată" cu care nu mă obișnuiesc. Ce vină am? Cum să procedez? Să ignor nu pot. Așa sunt construit. Să protestez? Da, și o fac inclusiv în acest articol!

Dan Strutinschi



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 27 Noiembrie 2024.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.