La Ițcan

De câte ori ajung prin Suceava, trec și pe la gara copilăriei, Suceava Nord. Nu mai fusesem de mult, acum aveam și alt motiv decât rememorări duioase: să iau trenul spre Putna. Numai că aflu o veste tristă ce trebuia s-o știu de mult: spectaculoasa Gară Ițcani, inaugurată în 1869 și inclusă în lista monumentelor istorice, a devenit… Halta Ițcani, care gară nu prea mai poate fi câtă vreme nici bilete nu vinde, și călători n-așteaptă. A pățit-o precum orașele americane rămase în afara traiectului noilor autostrăzi: odată cu apariția liniei ce cotește pe la Suceava Vest (1960), linia veche a rămas de căruță: e prea mare pentru un dever așa de mic! Și odată cu ea a dispărut al doilea punct de sprijin al urbei Ițcani (primul fiind bariera CFR – voi argumenta în tableta viitoare).

Ițcanii nu erau o cotună oarecare trăită din roada câmpului: avea vreo cândva trei-patru întreprinderi industriale, între care Fabrica de zahăr cu 652 de angajați, apoi fabrica de încălțăminte „Străduința”, cu alte zeci de mii, avea Depoul CFR care ducea trenurile peste munte până-n Ilva Mică, și, mai ales, fusese punct vamal la marea frontieră din Nord, bună oportunitate pentru prăsirea de imigranți de toate soiurile și națiile. Iar Ițcanii și-au rostuit vatra sătească reprezentând-o prin toate cele trei simbolurile adunate în refrenul la modă atunci: „Plugul, strungul și condeiul”.

Nu s-ar crede, dar Wikipedia, în rubrica destinată personalităților marcante din Ițcani, așază trei nume taman din zona artelor! Este vorba de Armin Kaufland, compozitor austriac (1902-1940) deținător al mai multor strălucite decorații vieneze, apoi de Romuald Krauss (1821-1954), autorul unor bine-cunoscute statui ale Justiției în orașe americane. Cu cea din Newark n-a avut noroc: a fost scoasă de pe soclu și exilată într-un cartier mărginaș fiindcă sculptorul și-a permis să figureze Justiția fără legătura pe ochi! Cel de al treilea personaj din Wikipedia n-ar trebui să-l menționez chiar eu din motive de bună cuviință, dar cum în jur toată lumea se laudă electoral până la cer, sper să mi se îngăduie o simplă menționare ce va dumiri și tableta de față. Numai că trebuie s-o iau de la începutul începutului.

În 1395, boierul moldovean Iațco ctitorea mănăstirea Ițcani. Au desființat-o Habsburgii în 1873 (în 2021 a fost restabilită ca mănăstire de călugări). Atât de vechiul edificiu, la început clădit din lemn, avea să statornicească și denumirea satului din jur – Ițcani, acum cartier al Sucevei. În 1948, la Ițcani funcționa și Judecătoria Suceava. Președintele ei, taică-meu, Alexandru Iacoban, a fost dat afară pentru culpa de colaborare cu străinătatea (primise o scrisoare banală de la taică-său, cetățean american ajuns peste ocean în 1910, odată cu sutele de bucovineni ce părăsiseră „Țara fagilor” umiliți de împilarea kezaro-crăiască). Rămas fără slujbă, juristul Iacoban a făcut o școală de impiegați de mișcare și iată-l cu șapcă roșie la Gara Ițcani.

Familia locuia pe strada Gh. Doja; prin spatele grădinii casei copilăriei curgea pârâiașul ce despărțise România de Austro-Ungaria. Târgușorul Ițcani era populat de români, ruteni, nemți, ruși, evrei, ucraineni, într-o amestecătură informă apăsată de prozaismul cotidianului amărât, șters, sărac și oarecare – cel puțin așa părea la prima vedere. Interesant este că după ce am „migrat” cu familia la Iași, în fosta noastră casă de pe strada Doja s-a mutat, minune, un alt condeier, Cezar Straton, acum și megieș de rubrică la „Monitorul”. Nu știu cum se pot rândui toate în afara inteligenței artificiale, dar zilele astea am trimis celuilalt un mesaj aproape similar: ce-ar fi să scriem împreună o carte despre Ițcani? Am citit o mulțime de texte de-ale lui Cezar „la temă”: bine scrise, cu nostalgie reținută, și pline de vechi… noutăți apte să reconstituie făptuiri de mult uitate ce merită readuse, fie și doar prin cuvânt, din lumea celor care nu mai cuvântă.

Să vedem dacă această carte se va săvârși, fiindcă simt timpul amândurora galopând în clepsidră. În tableta viitoare, câteva lămuriri pentru dumirirea textului de astăzi, precum și unele frânturi din viitoarea posibilă „marfă”.