Hardughia

Ieri dimineață au început la Teatrul Național din Iași repetițiile piesei „Hardughia”. Incredibil: a fost interzisă în 1981 prin dispoziția „Cabinetului 2” și revine pe scenă abia după 44 de ani! Lung e drumul teatrului! De regulă evit să vorbesc în această rubrică despre scrieri de-ale mele; acum trebuie s-o fac, fiind vorba despre episoade pe care nimeni nu le mai știe, ale unui dramatic „teatru în teatru” relevant pentru starea teatrului românesc într-o vreme în care „stăpânirea” nu numai că a încetat, aberant, să mai finanțeze instituțiile de spectacole, dar a continuat și mai abitir să cenzureze fiecare vorbă lăsată oricum cu dificultate să ajungă în scenă. O iau cu începutul: prin anii `60, student încorporat în cazarmă fiind, într-o dimineață, în loc să mătur sectorul, am fost dus cu plutonul „să executăm o demolare”. Tocmai se dărâmase la Iași „Academia Mihăileanu”, mai rămăsese erectă o coamă a zidului vestic de incintă, și câtă vreme am dat zdravăn cu târnăcopul, pot spune că mă număr printre cei ce au năpăstuit Academia strămoșească! În care trudise Kogălniceanu (de-a aici a rostit la 1843 cuvintele fatidice „eu privesc ca patrie a mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”), alături de confrații Asachi, Bărnuțiu, Ghica, Cihac, Gusti și atâția alții. Mai târziu am avut șansa să citesc procesul verbal prin care forurile de partid aprobaseră demolarea (era ținut ascuns din jena mult prea târzie a noilor autorități) – și mi-am zis că s-ar cuveni să-ncerc a repara cu pixul ceea ce am dărâmat cu târnăcopul. Nu era posibilă o referire directă și deslușită, încă mai fumegau protestele la demolarea centrului Capitalei, așa că am recurs la o țintă falsă: într-un orășel oarecare, „12 oameni furioși” (apropo de filmul din 1957 al lui Reginald Rose) discută pe tema păstrării ori demolării unei clădiri cu veche relevanță culturală. De adevărata demolare era vorba în subtext: totala falsitate a mult trâmbițatei „democrații socialiste”, cu întreg cortegiul politic aferent. Am recurs la un subterfugiu, organizând un spectacol-lectură la sala Studio a Teatrului Național, care nu necesita viza cenzurii CCES. Și cum vigilența niciodată nu ațipește, s-au găsit binevoitori capabili să descifreze și textul și subtextul, informând acolo „unde trebuie” – la Comitetul Central. Probabil se sesizau lucruri extrem de grave, câtă vreme s-a deplasat la Iași ditamai echipa de „propagandiști” ai C.C. în frunte cu Dumitru Popescu zis Dumnezeu, șeful propagandei în România. Începe piesa – toți ochii, și „locali” și „centrali”, urmăreau cu aviditate subalternă reacțiile lui Popescu-Dumnezeu. Numai că pe faciesul de sfinx al mai marelui propagandei nu se putea citi absolut nimic. Se termină reprezentația. Minute grele de pauză, după care Popescu uimește: „Am văzut una dintre cele mai bune piese din dramaturgia contemporană”. Stupoare! Din toate colțurile sălii mi se adresează zâmbete largi… Popescu mă ia de-o parte și-mi dă o „indicație” vicleană și definitivă: „Mută și tu piesa de la Partid, la Consiliul Popular”. Evident, la Partid lucrează activiști exemplari, pe când la Consiliul Popular nu-s decât funcționari amendabili. Am „mutat-o”, ceea ce, în esență, nu schimba mai nimic. Mă întreb și acum care vor fi fost resorturile atitudinii neașteptate a lui Popescu. Una dintre supoziții: fiind fără îndoială un tip mai elevat, mai informat și mai abil decât ceilalți, avea premoniții cu privire la evoluțiile ce vor urma pe scena politică românească și bănuia că se apropie un final cu totul neprielnic exercitării rigorilor obișnuite… Momentul de cumpănă fiind însă consumat, am translat spectacolul pe scena mare a Naționalului (regia: Dan Nasta). Imediat, piesa a fost montată și la Teatrul din Piatra Neamț (regia: Călin Florian). Primesc o telegramă de la Radu Beligan: „Citit cu încântare „Hardughia”. Dacă ești de acord, o punem imediat în scenă la Teatrul Național din București”. Numai că în aceeași zi cu telegrama primisem și vestea că „Hardughia” fusese pretutindeni total interzisă. Ceea ce era greu de înțeles, câtă vreme autoritatea supremă în materie de ideologie în România era Popescu-Dumnezeu. Am aflat mai târziu că a fost sesizat alarmat și insistent (tot de la Iași!) direct „Cabinetul II”, de acolo dictându-se interdicția trecută peste capul șefului propagandei. Din momentul acela, tot ce am scris nu a mai fost aprobat pentru reprezentare. La Piatra Neamț se pare că piesa a fost scoasă din scenă de către forurile de partid locale (nici nu figurează în repertoriul general al Teatrului – ca pe vremea lui Stalin, când cei „cu probleme” erau șterși din fotografiile oficiale).

  Una din primele deplasări ale Naționalului cu „Hardughia” aș vrea să fie la Suceava.