Monitorul de Suceava PRO SĂNĂTATE

Fii sincer cu tine în ceea ce te privește

 

Împăcarea cu propriul sine nu înseamnă că tot ce ține de mine mi se pare fantastic. Cunoașterea de sine înseamnă că mă accept cu defectele și calitățile mele. Nu vreau să vorbesc aici despre iubirea de sine. Iubirea este un cuvânt mare. E suficient să mă împac cu mine însămi. Pentru că atunci sunt de acord cu existența mea.

În ce măsură mă pot accepta, depinde de cât de mult mă cunosc. În final, pot accepta doar ceea ce percep, lucrurile de care sunt conștient. Dacă însă pot accepta doar ceea ce consider că e bun la mine, atunci pot accepta doar o parte din mine. Trebuie să ascund cealaltă parte cumva, s-o reprim. Mulți oameni fac, de aceea, un mic ocol al cunoașterii de sine: se concentrează asupra defectelor relativ inofensive sau care nici nu există, dar pe cele care, la o privire mai atentă, ar merita luate în seamă, le împing undeva la marginea conștiinței lor.

Când închid ochii de teamă să nu văd ceva urât, mă protejez de imaginile neplăcute, dar nici nu mă pot dezvolta mai departe. De exemplu, dacă nu pot recunoaște față de mine însămi că fug de teama eșecului, când e vorba să iau decizii importante, atunci voi bate pasul pe loc. Dacă nu recunosc față de mine însumi că sunt îngrozitor de invidios pe o anumită persoană, nu voi putea scăpa de acest sentiment în mod sănătos. Dacă nu recunosc față de mine însumi unde e limita capacității mele, nu voi fi niciodată mulțumit de realizările mele.

Aș vrea să te încurajez să fii cât se poate de sincer cu tine însuți. Poți ruga un bun prieten să-ți dea o părere sinceră, pentru că, adesea, nu e ușor să te percepi pe tine însuți în mod obiectiv. Cunoașterea de sine sinceră poate fi extrem de eliberatoare, pentru că reduce teama. În clipa în care față de mine însumi, de exemplu, recunosc că talentul meu nu e, de fapt, cel pe care l-am visat, nu mai am de ce să mă tem de această mărturisire. Mă pot relaxa și-mi pot mărturisi: da, așa este. Iar apoi, îmi pot croi planurile de viitor mai realiste.

Undeva însă, în adâncul ființei noastre, lucrează adesea o teamă difuză față de anumite realități. Atât timp cât fugim de acest adevăr și ne ferim să-l recunoaștem, teama rămâne și nu ne putem dezvolta în continuare. Dacă fac o pauză și-mi confirm: „da, așa e!”, teama se poate spulbera și se poate instaura, eventual, o oarecare tristețe. Astfel, se poate crea spațiu pentru lucruri noi. Fie că le dau direcții noi dorințelor mele, deci că mă dedic unei activități care mi se potrivește poate mai bine, fie că accept, pur și simplu, că nu sunt destul de talentat pentru performanțe de top, dar suficient pentru a obține rezultate mulțumitoare. Sau mă hotărăsc să compensez lipsa mea de talent prin sârguință. În toate cazurile, îmi pot regla țelurile și modul de acțiune mai întâi printr-o autoevaluare realistă, astfel încât, într-un final, să fiu mult mai mulțumit decât să alerg în continuare într-o direcție greșită, din teama de a recunoaște.

Când ne ocupăm de slăbiciunile noastre, cel mai neplăcut este să ne recunoaștem sentimentul de vinovăție. Vinovăția este aproape insuportabilă. Totodată, poate aduce o extraordinară ușurare să recunoști unde te-ai făcut vinovat. Pur și simplu, să spui: „Da, am dat greș!”, „Da, sunt vinovat de asta!”, „Da, nu mai fac așa niciodată!” pentru că numai când sunt răspunzător pentru faptele mele, îi pot face dreptate victimei mele. Doar dacă îmi recunosc greșelile mă pot scuza în fața celui păgubit. Nu de puține ori este vorba de oamenii cei mai apropiați de noi. Când ar trebui să-ți dai seama că anumite lucruri pe care le-ai spus, făcut sau chiar facilitat au făcut rău, gândește-te să-ți ceri iertare de la cel păgubit. Mulți copii mari se simt ușurați când părinții le spun: „Ne pare rău. Am fost extenuați atunci, dar astăzi am acționa cu totul altfel!” Adesea, copilul păstrează răni vechi, pentru că propriii părinți nu-și asumă niciodată vina pentru greșelile lor, ci se justifică sau, pur și simplu, neagă realitatea. Poate că-ți dorești profund ca părinții sau măcar unul dintre ei să se scuze cândva pentru ceva ce a greșit.

Dacă ai tu însuți copii mari și, în urma unei oneste autocritici, ajungi la concluzia că le-ai greșit cu ceva, cere-le iertare pentru asta. O asemenea scuză poate însemna un nou început în relația cu ei. Dacă ai copii mai mici, atunci încearcă să acționezi cât mai atent la tine însuți și mai cumpănit.

Dar, dacă, privind evenimentele retrospectiv, constați că i-ai făcut o nedreptate unui prieten sau unui coleg de serviciu, cere-ți, pur și simplu, scuze. Chiar dacă întâmplarea e veche de ani de zile. Pentru că și tu cunoști, desigur, la rândul tău, situații în care ai fost victimă, când cineva te-a nedreptățit. Imaginează-ți că acel cineva și-ar cere cândva iertare de la tine. Cât de bine te-ai simți!

 

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753 937 223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com



Articol salvat de pe www.monitorulsv.ro, ediţia din 18 Noiembrie 2024.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.