FRICA, PROSTIA SPRINȚARĂ ȘI ÎNMULȚIREA TALANȚILOR

Alegerile parlamentare și prezidențiale apropiindu-se, nu puțini sunt cei care se întreabă cum de pe listele de partid și în oferta cu pretenții prezidențiale sunt atâția proști?

Subliniez de la bun început: nu e vorba de prostia ca subdezvoltare neuro-psihică, ci de cea pe care eu o numesc ”prostia sprințară”; intrând aici neciopliții, descurcăreții fără scrupule, nesătuii de avere, avarii, mincinoșii, manipulatorii, însetații de imagine, evlavioșii fără credință, lașii, fricoșii și mulți alți căcănari pentru care etica (sau moralitatea,… dacă preferați) este o necunoscută.

Și, întrucât adevărul trebuie rostit oriunde, oricând și dinaintea oricui, iar unii dintre noi – destui!... – suntem altcumva decât impostorii din politica de vârf, vin cu o pledoarie adresată tuturor. Mai cu seamă însă celor lipsiți de încrederea în ei înșiși!

Va fi o pledoarie menită pulverizării deșartei speranțe în acești nimeni politici!

I-am simțit nevoia deoarece, periodic, oamenii - în substanțiala lor majoritate - cred în alegerile democratice, nădăjduind într-un tătuc salvator ori într-o mumă a națiunii, în mâinile cărora, comod, mereu își abandonează soarta. Soarta, nu destinul!... Destinul însemnând sens individual, rost, adică, o viață reușită.

Oamenii speră în liderii politici - dorind slujbe, salarii, pensii, avantaje, ajutoare - în loc să își descopere și să își cultive propriile ”daruri de la Dumnezeu”... Căci fiecare om le are - despre talente fiind vorba! - rari fiind cei care au însă curajul rezilienței; un curaj care nu înseamnă nesăbuință, ci evadarea din frică.

Este un proces dificil, rareori realizat, acesta fiind motivul pentru care cei mai mulți visează să se apuce de te miri ce activitate dragă doar ”la pensie”, ca și când anii mulți le sunt garantați; vorba fiind de o atracție, o pasiune mocnită pentru care fiecare simte că ”era făcut”... ; prin îndrumarea parentală, prin presiunea socială ori simpla întâmplare, omul ajungând să facă toată viața altceva; adesea ”privatizat” fiind...

Cercetări de psihologie statistic semnificative făcute în căminele de bătrâni și în secțiile spitalicești de boli paliative relevă tristul fapt că peste 98% dintre oamenii aflați ”pe ultimii metri” mărturisesc regretul de a nu fi făcut în viață, ca profesie, cu totul altceva.

Pilda talanților biblici din Evanghelia după Matei, deși știută, de regulă, nu e înțeleasă de electoratul majoritar... Sau, dacă e înțeleasă, de frică nu e aplicată. Preluându-i-se cu revoltă - și tot greșit - doar concluzia : ”Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la celui ce n-are și ce are i se va lua”. Moment din care autovictimizarea prinde putere, deodată cu învinuirea liderilor politici.

Sensul vieții este o continuă trecere și ”creștere” : de la inconștiență la conștiința de sine, de la ”robia” (citiți ”dresura”) casei părintești - greșită, adesea!, fie și parțial... - la libertate și de la frică la iubire: iubirea de sine neegolatrică, cea care îl face pe om să fie ceea ce era menit să fie, făcând în viață ceea ce era menit să facă: bucuros fiind în fiecare clipă și, prin rezultat – ce poate deveni ”operă” -  bucurându-i pe alții: cunoscuți sau nu, direct sau la distanță.

Fericirea, așadar, înseamnă creștere continuă: talanți înmulțiți. Înseamnă a deveni artist în ce faci: de la patiserie și grădinărit, la tâmplărie și viticultură, de la chirurgie la arte... Altcumva spus, trai în paradigma lui ”a fi” . O luminoasă stare din care nu se iese la pensie și care - e de la sine înțeles! - nu are cum fi încredințată unor bieți lideri politici.

Cei care reușesc asta se smulg din masa nefericiților trăitori în ”a avea”, alergând după reușita în viață ce respectă canoanele societății actuale – însemnând doar ”job” bănos, casă, mașină, partener și copii – ei trăind o viață reușită; cea în care ”posesiile” mai înainte enumerate sunt consecința fericitei înmulțiri a propriilor talanți și nu efemere milostivenii ale imaturelor guverne.