Execuţia

Când ziceam că s-a spus şi scris totul despre execuţia Mareşalului Antonescu, iată că apare o nouă carte, chiar astfel intitulată („Execuţia Mareşalului Antonescu” de Gh. Buzatu, Ed. „Demiurg”, Iaşi). Poate că unele lucruri sunt cunoscute din cercetări similare publicate de-a lungul anilor (multe datorate aceluiaşi harnic istoric ieşean); noua carte însă adună, sintetizează şi comentează concluziv toate informaţiile revelate până acum, cărora le adaugă elocvente mărturii inedite (asupra cărora vom reveni), aşa că putem conchide că ne aflăm în faţa celei mai complete şi mai bine structurate lucrări pe această temă, atât de incomodă şi dificil de abordat. Peste 400 de pagini, în format academic, înmănunchează documente (unele, de-a dreptul zguduitoare), comentarii asupra „masacrului ordonat de Kremlin”, decizii ale diferitelor instanţe, selecţii din presa română şi străină, rapoarte ale diplomaţilor şi, desigur, minutele procesului „Marii trădări naţionale”.

O observaţie remarcabilă a autorului: toate marile procese politice din România n-au fost altceva decât însăilări penibile „şi tot atâtea fiasco-uri sub toate aspectele – organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.” Se au în vedere: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (1922), procesul lui Zelea Codreanu (1938), procesul guvernării Antonescu (1946), procesul P.N.Ţ. (1947), procesul Lucreţiu Pătrăşcanu (1954) şi, pour la bonne bouche, procesul soţilor Ceauşescu (dec. 1989).

De necrezut rămâne faptul că justiţia liberă şi independentă română n-a fost în stare să revizuiască până la capăt procesul intentat de fiul lui Gh. Alexianu, care solicita revederea totală a cauzei şi reabilitarea fostului guvernator al Basarabiei, executat împreună cu Antonescu în 1947. După aproape un deceniu de tergiversări, când dosarul s-a plimbat ba la Curtea Supremă, ba la Curtea Militară de Apel, apoi la Curtea de Apel Bucureşti şi din nou la Curtea Supremă de Justiţie, din nou la Curtea de Apel, de unde ajunge la Înalta Curte de Casaţie... şi tot aşa, până când soluţia definitivă, în coadă de peşte, va conţine formularea „achită parţial pe condamnatul (împuşcat de mult, n.n.) Alexianu Gheorghe...”

 Deosebit de interesante sunt rapoartele rezidenţelor judeţene ale SSI după execuţia mareşalului. Ţării nu-i prea venea să creadă şi zvonistica era în floare (cum s-a întâmplat şi în 1989-1990, când circulau tot felul de versiuni fanteziste privindu-i pe Ceauşeşti). Şeful Centrului SSI Suceava, un anume Balş, îşi informa superiorii (15 iunie 1946): „Circulă zvonuri că executarea a fost numai simulată (...) Se spune că Gh. Tătărescu ar fi plecat în Anglia, pentru a înlesni evadarea lui Ion Antonescu din închisoare.” Şi Rezidenţa Bistriţa informa la fel: „circulă cu persistenţă zvonul că ex-Mareşalul Antonescu şi Ică Antonescu nu ar fi fost executaţi, fiind răpiţi din închisoare şi comunicatul dat nu corespunde adevărului.”

Timişorenii gândeau la fel: „Cei doi Antoneşti ar fi fost furaţi înainte de executare de către un grup de americani din Bucureşti.” Braşovenii erau convinşi că pe condamnaţi „i-au furat englezii.”  Şi circumstanţele execuţiei au suferit distorsiunile zvonisticii. Astfel, sucevenii credeau (21.06.1946) că Vâşinski ar fi venit special la Bucureşti pentru a asista la execuţie. Şi braşovenii intuiau sorgintea rusă a condamnării, dar mai departe inventau: „Vâşinski, din partea URSS, n-a plecat până n-au fost executaţi criminalii de război.” Şi cum nu se prea puteau afla justificări pentru refuzul regelui de a comuta sentinţa, au apărut legendele.

 Potrivit celei mai răspândite, când lui Mihai I i s-au prezentat cererile de graţiere, Antonescu şi ceilalţi erau împuşcaţi de mult, aşa că suveranul n-avea altceva de făcut decât să le respingă. Mentalul naţiei refuza să accepte ideea că din rândurile armatei române s-ar fi putut alcătui plutonul de execuţie (şi nici n-a fost!) aşa că, din nou, basme: „pe Antonescu l-au împuşcat comuniştii” (SSI Braşov), ori „comisari evrei” (SSI Suceava).

O întreagă istorioară lacrimogenă circula în Banat (SSI Timişoara): comandantul plutonului, căpitanul X, a refuzat să execute ordinul şi şi-a cerut, plângând, demisia din armată. Etc. etc. etc. Fantasmagorii care, în felul lor, demonstrează că ecoul salvei de la Jilava a reverberat îndelung în întreaga ţară, fiind primit cu sentimentele cele mai diverse: ură, bucurie, revoltă, neîncredere, satisfacţie, jale...