De la Cantemir la Răcariu

Televiziunea mi-a dăruit plăcerea să-l cunosc din nou pe domnul Răcariu (accent pe i). De fapt îl știam prea bine, numai că pe un alt nume: până ieri-alaltăieri îl chema ca pe tat-su, adică Răcariu (accent pe a). Poartă un nume onorabil, venit din vechime: răcar(i)ul culegea raci pentru cuhnia domnească și se afla sub oblăduirea stolnicului. La curtea domnească numai el avea misia și îngăduința să aducă mesenilor crustaceul decapod. Adevărat, nu participa la dejun ori cină, dar se afla printre slujbașii prețuiți: „un răcar bun” se scrie în cronici, „aduce raci și-n miez de iarnă”. Nu era slujbă de ocară, dimpotrivă, chiar dacă răcarii mai amărâți erau legiuiți să aducă boierului una sută de raci pe săptămână, iarnă-vară, cum va fi fost. De unde se vede că nu era vreun temei pentru Dl Răcariu (accent pe a) să-și „optimizeze” genealogia, mai ales că din vechile catastife au rămas și acum bune în grad prin cărțile noastre de identitate alde Gogoașă, Sucitu, Rășchitoru, Belea și alți asemenea.

De altfel, nici nu-s sigur că Domnia sa va fi avut inițiativa recentei noutăți. Nu cred că Răcariu și-a declarat public remodelarea sonorității, ci, cu siguranță, pur și simplu a copleșit-o insistența inflexibilă a radio-televiziunilor care, sub semnul apăsatei prevalențe a uzului, sustrag temeinic din sarcina Academiei normarea lingvistică. Să faci ce spune popa și să scrii cum zice ecranul! De fapt, cred că mulți nici n-au aflat că li s-a schimbat numele de familie – o vor afla  când or trece cumva prin bătaia tele-radiourilor... Aparent, în acte nu se schimbă nimic, Răcariu a rămas tot Răcariu, numai că modificarea de accent a unui i semison într-unul cu rezonanță plenară aduce în context o silabă în plus – patru în loc de trei, și nu știu dacă-i îngăduit să rafistolăm astfel limba vechilor cazanii, doar pentru un simplu moft. Ca să nu mai vorbim despre noile dificultăți de pronunție: tot la tv am văzut la ce contorsionări dificile a trebuit să recurgă o gazetăriță ce se străduia să pronunțe Căprioriu (accent pe i), în loc de Căprioriu (accent pe o)!

Există credința că, fiind vorba de nume proprii, putem dispune de ele în totală dependență (ce-i al meu, e-al meu, fac ce vreau cu el!). Profund eronat, onomastica o avem într-un leasing etern, în păstrare respectuoasă din generație în generație, ca purtătoare de temeiuri identitare românești. Nu schimbi sonoritatea numelui tatălui și al strămoșilor cum și când ți-e voia, adăugându-i accente și silabe în plus, doar spre a suna mai puțin... plebeu! Aici intervin, chiar dacă mai degrabă în marginea conceptului, noțiunile de palatalizare (amplasarea fonemului către palatul dur al tavanului gurii), urmată de o repalatalizare mai accentuată care, printr-o ilicită augmentare sonoră a accentului, vrea să dreagă lipsa de aplomb a înaintașilor neștiutori, conferind genitorilor spor de rezonanță socială! Palatalizarea (o amintește până și Cantemir în „Descriptio Moldavie”) nu-i realitate strict românească, se întâlnește și-n alte limbi europene (italiană, norvegiană, rusă), numai că de (de fapt, re)-palatizarea mofturoasă și ipocrită pare a deveni la noi patent local: nume ca Onuțiu (accent pe primul u), Vlăduțiu (accent pe i), Țurcașiu (accent pe a) primesc accent modificat și o silabă în plus – fiindcă așa vrea... cine? O-nu-țiu(accent pe nu) devine peste noapte O-nu-ți-u (accent pe ți), Țur-ca-șiu (accent pe ca) - Țur-ca-și-u (accent pe și)...

S-ar zice că orice modificare a numelui de familie necesită sancționare juridică, numai că Tribunalul n-are cum cântări valoarea noului i: palatalizat sau nu, semnul grafic rămâne insensibil același, și dacă merge aidoma și la bancomat, înseamnă că-i cel adevărat! Temei pentru astfel de reformulări ar avea, poate, cei care, prin catastifele cutărei biserici ori în primării amărâte, s-au pomenit cu nume „muiate” din prea puțina știință de carte a conțopistului, dar nu-i cazul în discuția noastră. Rămâne de cercetat în primul rând temeiul și apoi dreptul ce și-l arogă noii Rostogani. Palatalizarea a funcționat și încă funcționează, cu precădere în zone îndepărtate din Moldova și Transilvania, este endemică în Basarabia, și-i considerată de esteți ca semn al unui atavism lingvistic propriu arealelor subdezvoltate. O confirmare din vechime: în toată poezia lui Eminescu (se spune, n-am verificat) nu vei afla rânduit un singur astfel de cuvințel! Drept pentru care vorbitorilor de azi li se încearcă descotorosirea de zgura verbală plebee, spre a o intra într-o lume cu identitate mai nu știu cum. Chiar negându-și înaintașii, fiindcă nimeni, niciodată până acum, nu l-a numit pe Răcariu (accent pe a), Răcariu (accent pe i)! Avem dreptul, pentru astfel de oneroasă pricină, să inventăm cuvinte noi, doar pentru că-s mai pline de „sclipici”? Mai trist este că noile identități, consistent promovate de radiouri și televiziuni, sunt acceptate cu de către majoritatea noilor căftăniți. În toată presa română am aflat un singur om de carte ce a contestat public: Funar, care nu acceptă cu nici un chip să devină Funaríu! O picătură într-un ocean ciudat de inert!

Așa că, până la urmă, nu-i Răcariu adevăratul vinovat, ci pletora de semidocți oploșiți la radio-tv! Creangă spunea că „omul care nu intră în bortă își adaugă și-o tidvă de coadă!”