„Dai puțin, primești mult…” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica Înfricoșătoarei Judecați (a lăsatului sec de carne)

Dumnezeu a hotărât o zi, a Înfricoşătoarei Judecăţi, considerată ca fiind ultima a acestei lumi (Matei 24, 1-26), în care vrea să judece pe toţi oamenii (Matei 11, 21-24), pentru ca fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui (Psalmii 61, 11).

Aceasta va fi ziua de pe urmă (Matei 24, 30); ziua în care „noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata.” (Evrei 9, 27), întăreşte Sfântul Apostol Pavel.

Sfinţii Părinţi leagă această afirmaţie a Sfântului Apostol Pavel de referirea la judecata particulară a oamenilor, când vor fi judecate doar sufletele lor. Ea se face, conform Tradiţiei, în a patruzecea zi de la ieşirea sufletului din trup, când sufletul este dus pentru a treia oară în faţa Dreptului Judecător pentru a se hotărî locul provizoriu de aşteptare – rai sau iad, în funcţie de faptele fiecăruia – până la judecata universală.

Momentul Judecăţii de Apoi, care va fi la sfârşitul veacurilor, este cunoscut numai de Dumnezeu Tatăl (Matei 24, 36); atunci omul va fi judecat în plinătatea lui, trup şi suflet. Se vor judeca nu doar păcatele, ci şi urmările acestora.

Interesantă este împărţirea timpului trăit de sufletul omului până la judecata particulară, respectiv până în a patruzecea zi, când, însoţit de toate ale sale (memorie, cugetare, gândire, înţelegere, voie liberă), are de parcurs, potrivit învăţăturii Bisericii, următorul itinerar.

În primele două zile este purtat de îngerul păzitor peste tot pe unde a trăit şi umblat, din pruncie şi până în ceasul morţii, sufletul întâlnindu-se cu toate faptele lui, bune şi rele, pe care le-a săvârşit în diferite locuri şi momente.

În a treia zi sufletul este dus de îngerul său păzitor pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, realizându-se astfel acea primă întâlnire faţă către faţă, după care omul şi îngerul merg împreună, până în a noua zi, pentru a vizita raiul. Aici sunt toţi cei care au împlinit, în timpul vieţii lor, voia lui Dumnezeu.

În a noua zi, cei doi, sufletul însoţit de îngerul său, vizitează iadul, locul de osândă al păcatului şi sălaşul celor condamnaţi. Distanţa dintre rai şi iad este cale de o prăpastie, după cum ne descoperă Iisus în Parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 23, 26), de pe malurile căreia se pot vedea şi auzi unii pe alţii. Pentru noi, revelator în acest sens rămâne dialogul dintre Avraam şi bogatul nemilostiv (Luca 16, 24-31).

În a patruzecea zi are loc judecata particulară, când Dumnezeu ia o hotărâre provizorie, deci nu eternă, privind locul în care va fi dus sufletul, în funcţie de credinţa şi de faptele celui judecat; raiul sau iadul sunt locurile unde fiecare suflet va aştepta Judecata de Apoi.

Cât despre trecerea prin vămile văzduhului, evocate de unii Părinţi ai Bisericii, considerăm că ele rămân printre nenumăratele taine ale lui Dumnezeu.

Încurajatoare este afirmaţia Sfântului Simeon al Tesalonicului care spune că slujbele Bisericii, Sfânta Liturghie şi, mai ales, milosteniile celor rămaşi în viaţă au puterea de a scoate multe suflete din iad, cu excepţia celor care au păcătuit împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-32), pentru care apostolul iubirii ne interzice să ne rugăm (I Ioan 5, 14-16).

Aşadar, cei de aici se roagă pentru cei de dincolo, iar cei de dincolo, mai ales sfinţii, se roagă pentru cei de aici. Acesta este de altfel circuitul de rugăciune şi comuniune al Bisericii.

Sufletele aflate în rai – considerat a fi antecamera Împărăţiei lui Dumnezeu care a fost gătită omului de la întemeierea lumii (Matei 25, 34) – se află în stare de comuniune, împărtăşindu-se desăvârşit şi veşnic din slava Sfintei Treimi. Sau, cum scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, Împărăţia cerurilor le va fi drepţilor o locuinţă sigură, în care va străluci Hristos, iar ei vor străluci în El, spre deosebire de cei din iad care, după Judecata de Apoi, vor rămâne pradă veşnică acelor chinuri pricinuite de osânda viermelui celui neadormit al conştiinţei şi focului care nu se va stinge (Isaia 66, 24) şi a cărui lumină este ca o beznă oarbă (Iov 10, 12). Ocara şi ruşinea sufletelor din iad vor fi veşnice (Daniel 12, 2) după Înfricoşătoarea Judecată.

Cât priveşte locul în care se va face Judecata de Apoi, Sfântul Apostol Pavel dezvăluie corintenilor că va fi în văzduh (I Corinteni 15, 50-51; cf. şi I Tesaloniceni 4, 17), pe când prorocul Ioil o localizează în Valea lui Iosafat, nu departe de Ierusalim: „Şi voi aduna toate neamurile, zice proorocul, şi le voi pogorî pe ele în Valea lui Iosafat şi Mă voi judeca cu ele acolo.” (Ioil 4, 12).

De aceeaşi părere este şi prorocul Iezechiel, care descrie destul de dramatic învierea oaselor uscate: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! […] Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia […] şi veţi şti că Eu sunt Domnul. […] Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră.” (Iezechiel 37, 4-5, 13-14). Oasele celor morţi ca iarba vor odrăsli, spune şi prorocul Isaia (66, 14). Fără aceste profeţii, nimeni nu-şi poate explica misterul bucuriei de Paşti, preludiul învierii de obşte, ca pregustare din harul transfigurării.

Timpul în care se va face Judecata de Apoi este ascuns până şi lui Hristos ca Om. Însă Hristos ne atrage atenţia de a fi cu luare-aminte la anumite semne care vor anticipa momentul: „Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.” (Matei 24, 29). Şi când vor începe să fie toate acestea, ne îndeamnă Mântuitorul, „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 28). Înaintea Judecăţii de Apoi trebuie să vină peste lume o transformare radicală, când se vor arăta un cer nou şi un pământ nou, ca să poată primi pe Omul nou, transfigurat – Hristos.

Împărăţia lui Dumnezeu se poate dobândi doar cu un strop de apă şi cu o firimitură de pâine, dacă sunt oferite cu iubire. Exact atât cât ştim că are orice om nevoie. Sau, cum îndeamnă Sfântul Serafim de Sarov: „Dă-i celui flămând pâinea pe care ai vrea să o mănânci tu”.

Pentru că ceea ce oferim noi celor în suferinţă, aceea ne va oferi Hristos, atunci când vom sta la masa Lui, după primirea sentinţei Judecăţii de Apoi, la care, cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, milostenia va şterge mulţime de păcate.