Cauza fericirii și cauza răului

Răul personal, al țărilor și al lumii provine din negăsirea de sine, din nedescoperirea și neurmarea vocației. Dintre acești negăsiți - adesea posesori de te miri ce diplome ”să fie, acolo!” - se selectează ”cei care ne conduc”.

Oamenii care și-au găsit drumul - o spun și o scriu de ani...- sunt ceea ce erau meniți să fie în viață, făcând ceea ce erau meniți să facă, grație darurilor ”de la Dumnezeu”. Sunt oamenii care fac ceea ce le este drag, generându-și zilnic bucurie lor înșiși, iar prin rezultatul distribuit făcând deopotrivă bine altora: beneficiarii lucrului lor. Căci ei lucrează, nu muncesc!... De reținut asta!

Sunt cei care reușesc să fie ”artiști” în ce fac, fie că e vorba de patiserie sau grădinărit, fie că e vorba despre pictură, croitorie, arte, agricultură sau chirurgie. Lista ”talanților” omenești născători de fericire fiind lungă.

Cert este că, în toate situațiile enumerate, există o îngustă muchie a bucuriei: cea de la care vocația este transformată în afacere; moment în care vocația, oricare ar fi ea, își pierde spiritul! Iar bucuria devine stres!

A nu-ți transforma vocația în „afacere de succes” este cheia unei vieți reușite, care este opusul reușitei în viață... Lumea fiind plină de bipezi care ”au reușit în viață”: ”femei de succes” și ”bărbați de succes” - ”oameni puternici” - dar nu fericiți, alergătura și insațietatea dovedindu-le răul interior.

Politica, cu rarisime excepții, este haznaua publică unde se aruncă negăsiții - căci de aceea a ajuns hazna! - indivizii care nu au avut norocul de ”a fi văzuți” în pruncie de către părinții îndrumători întru dezvoltarea talentelor și care nici mai apoi nu și-au găsit sinele sau, chiar simțind o chemare, nu au avut curajul de a o urma; curaj însemnând reziliență, un proces dificil, adesea anevoios, dar meritoriu! De altfel, fără pornirea bună din casa părintească, rareori se întâmplă minunea „trezirii”; acești nefericiți - adesea ”oameni de succes” - mărturisind spre final: ”Am ajuns bancher (frizer sau... președinte de țară, patron de abator...), dar mi-ar fi plăcut să fiu pianist (sau pictor, actor etc.)!”.

Înaintea parvenirii politice ei, pe ici pe colo, au căutat doar un loc de muncă, au muncit vânând oportunități și, evadând din acel loc, au căzut în haznaua pomenită: tot un loc unde nu-și au locul!

În ei - în politicieni - își pun nădejdea alți negăsiți: ”cei de jos”.

Sunt tot inși care, nefiind în vocație, caută „un loc de muncă” sau care, chiar dacă au apucat ”să se privatizeze” pe ceva aducător de bani, așteaptă facilități de la guverne. Or nu e cum să obții înțelegere de la inși care nu s-au înțeles pe ei înșiși!

E de remarcat însă o uriașă diferență: în vreme ce oamenii în vocație lucrează, negăsiții muncesc, mai bine, mai rău sau foarte rău... Sintagma de ordin juridic ”muncă silnică” spune totul, chiar dacă omul nu are vreo condamnare, căci el singur s-a condamnat la stres: stresul politic sau al vreunui banal și istovitor ”job”.

Curajul de a fi cel care ești menit să fii poate fi învățat la orice vârstă. Altfel, impostura față de sine și - în cazul politicienilor - față de societate se va întoarce necondiționat împotriva impostorului într-o formă personală: boli, accidente, asasinate... Căci nimic pe lumea asta nu rămâne neplătit.