Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul (660–740) se mai numește și Canonul cel Mare, atât pentru mulțimea strofelor, – 250 de strofe, spre deosebire de 30 ale unui canon din zilele de rând –, cât și datorită profunzimii conținutului său.

Exegeții acestui canon, V. Iljine, în lucrarea Le mystère de la pénitence et le Grand Canon de Saint André de Crète, și Ioannis Fountoulis, în lucrarea Λογικε Λατρεία, spun că acest canon este expresia experienței căderii în păcat a autorului, dar și a întoarcerii lui.

Este știut faptul că, sub presiunea împăratului Filip Vardanis, Andrei Criteanul a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică monotelită, participând chiar și la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, în cadrul căruia a fost condamnată învățătura Sinodului al VI-lea Ecumenic. Însă el nu a fost un susținător fervent al acestei erezii, ci, la numai un an de rătăcire, și-a recunoscut greșeala și s-a întors la Ortodoxie. De aici și faptul că, în calitate de autor al canonului, își impută sieși toate păcatele. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat „mistagogul căinței” sau „învățătorul prea ales al pocăinței”, cum l-au numit cei care au completat Canonul cel Mare.

Cât privește perioada alcătuirii canonului, circulă două ipoteze: prima susține că autorul l-ar fi alcătuit pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop al Gortynei – Creta (712) sau la puțin timp după aceea, știut fiind faptul că el a fost episcopul Cretei timp de 28 ani; a doua ipoteză susține că acest canon a fost scris de autor la bătrânețe. Ca argument, în acest sens, stau numeroase expresii din canon: „măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad deșert” sau „măcar la sfârșit mântuiește-mă” sau „timpul vieții mele este scurt”.

Canonul cel Mare cuprinde, întocmai celorlalte canoane, nouă cântări sau pesne, care pot fi rezumate astfel:

– cântarea întâi subliniază starea de păcătoșenie extremă a sufletului, autorul folosind mai multe chipuri scripturistice reprezentative: Adam, Eva, Cain, fiul risipitor. Iertarea este condiționată de „lacrimile pocăinței”;

– cântarea a doua arată cum păcătosul poate pune început bun pocăinței, luând ca martor întreg universul: „Ia aminte, cerule, și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu și-L laudă pe dânsul”;

– cântarea a treia avertizează sufletul să nu urmeze păcătoșilor din timpul lui Noe, Ham, Agar, locuitorilor din Sodoma și Gomora, ci celor care au dus o viață curată;

– cântarea a patra scoate în evidență lupta păcătosului cu păcatul, care, deși vede că „sfârșitul se apropie și aproape lângă ușă este Judecătorul”, rămâne gol de fapte demne de a intra în cămara Mirelui;

– cântarea a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea: „În noapte viața mea mi-am petrecut pururea; că întuneric s-a făcut mie și negură adâncă noaptea păcatului”, „cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul”;

– cântarea a șasea aduce în prim plan modul în care se poate îndrepta păcătosul. Sunt aduse spre întărire sufletului ce caută să se pocăiască pilde de pocăință: tâlharul de pe cruce, devenit primul locuitor al Raiului, Manoe, Barac, Ieftae și Debora, Iaila, Ana, judecătorul Samuel și regele David;

– cântarea a șaptea, pe de o parte, arată gravitatea fărădelegilor sufletului infinit mai mare decât a altor chipuri scripturistice, precum Saul, Abesalom, Ahitofel, Solomon, Roboam, Ieroboam, Ahab și Izabela, Ohozia, Manase, iar pe de altă parte, elogiază pe cei care au renunțat la păcat, precum David și femeia păcătoasă;

– cântarea a opta reintroduce imaginea Înfricoșătoarei Judecăți. Plângerea păcătosului se contopește cu plângerea fiului risipitor: „Miluiește-mă, pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere, primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluiește-mă pe mine cel ce strig: Greșit-am Ție, miluiește-mă, nelegiuit-am, miluiește-mă”. Totodată, îi sunt arătate sufletului noi modele de pocăință: Ilie, Elisei, Ieremia, Iona, Daniel, Petru ș.a.

– cântarea a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, având înainte imaginea Înfricoșătoarei Judecăți, dar și numeroasele modele de drepți și păcătoși care s-au mântuit, întorcându-se la Dumnezeu, rămâne statornic în pocăință, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul și Mântuitorul său.

Între peasna a șasea și a șaptea se cântă condacul „Suflete al meu”. Textul acestui condac trezește conștiința adormită de păcat: „Scoală, sfârșitul se apropie”.

În canonul său, Sfântul Andrei Criteanul a încercat să facă o centralizare a faptelor biblice, vechi și nou-testamentare, toate rememorate cu profundă durere și străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaș omul: crearea, neascultarea și căderea, alungarea din rai, durerea pricinuită de păcat și așteptarea mântuirii, precum și răscumpărarea săvârșită de Hristos este individualizată și personalizată. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: „crearea mea,” „căderea mea”, „răscumpărarea mea”. Istoria personajelor canonului devine istoria mea, iar eu devin conștient de profunzimea ei.

De remarcat este faptul că păcatul descris de autor nu este al unui singur om, ci este unul universal; este păcatul prin care firea umană se arată a fi căzută, începând cu Adam și Eva. Marii păcătoși care au biruit păcatul devin paradigme pentru cei ce doresc și, mai ales, pentru cei ce încearcă să urmeze calea ascezei; în același timp, ei sunt și rugători pentru fiecare dintre cei care se luptă cu păcatul. De fapt, prima treaptă spre îndumnezeire se realizează prin pocăință și lacrimi pentru păcatele săvârșite: „Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, și suspinuri din adânc curat aduc Ție, strigând din inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ție, milostivește-Te spre mine”. Da, prin mărturisire se șterge atât păcatul, cât și umările lui. Însă mărturisirea păcatelor trebuie să fie însoțită de recunoașterea stării de rătăcire: „Îmbrăcatu-m-am urât cu haină împestrițată și sângerată rușinos, prin curgerea vieții celei cu patimi și iubitoare de desfătări. Pătat-am haina trupului meu și am întinat cu totul podoaba cea după chipul și după asemănarea Ta, Mântuitorule.” (Peasna a 2-a, troparele 14-15).

Smerenia, în actul de pocăință, devine o condiție sine qua non a vieții în Hristos, piatra de temelie și începutul creșterii duhovnicești, a cărei cunună este îndumnezeirea sau „părtășia la dumnezeiasca fire” de care vorbește Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 4).

O atenție deosebită este acordată în Canon răscumpărării omului din robia păcatului, răscumpărare mijlocită de Mântuitorul prin Jertfa Sa pe Cruce: „Trupul Tău și sângele Tău petru toți Ți-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te; trupul ca să mă înnoiești, iar sângele ca să mă speli. Duhul Ți-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău. Săvârșit-ai mântuire în mijlocul pământului, Făcătorule, ca să ne mântuim; de bunăvoie ai fost răstignit și Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; cele de sus și cele de jos, făptura și toate neamurile mântuindu-se, se închină Ție.” (Peasna a 4-a, troparele 18-19).

Căderea omului în păcat, răscumpărarea lui prin Întruparea și Jertfa Mântuitorului, Taina Pocăinței, dogma Sfintei Treimi și preacinstirea Maicii Domnului sunt principalele teme dogmatice pe care autorul canonului le abordează. De aici și caracterul dogmatico-doctrinar al canonului. De fapt, autorul vrea să facă din canon un răspuns la acuzele monotelite, exprimând în același timp dragostea omului față de Dumnezeu Creatorul, Proniatorul, Mântuitorul și Judecătorul său.

Sfântul Andrei Criteanul reliefează dogma Sfintei Treimi prin doxologiile închinate în acest canon Acesteia, arătând că pocăința este misterul refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Unul în Trei. Dacă prin Botezul în numele Sfintei Treimi fiecare credincios se curăță de păcatul originar, prin lacrimile pocăinței – numite și „al doilea Botez” – murim păcatului și înviem prin harul de viață dătător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Așadar, Canonul ne introduce pe fiecare dintre noi în istoria Sfintei Scripturi și ne determină să conștientizăm, prin intermediul modelelor de pocăință, amplitudinea păcatelor noastre și înstrăinarea de Dumnezeu pe care ne-o aduc păcatele.

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este un puternic protest împotriva păcatului; mai bine spus, o adevărată strategie de luptă împotriva păcatului. Ca principiu de viață, el promovează permanenta pocăință pentru păcatele pe care le săvârșim clipă de clipă, precum și dorința continuă de a urma lui Hristos și celor ce s-au apropiat de El prin curățirea de păcate, prin pocăință. Puterea și darul pocăinței sunt pregătire pentru Înviere.