28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu Regatul României. Loc de memorie în istoria românilor

Ziua de 28 noiembrie 1918 reprezintă un moment de importanță majoră pentru istoria României Mari: Unirea Bucovinei cu Regatul României, realipirea părții de nord a vechii Moldove, ruptă din trupul țării după războiul ruso-turc desfășurat între 1768 și 1774. După ce jumătatea estică a Moldovei se adăugase singurei patrii a tuturor românilor, în primăvara aceluiași an, unirea Bucovinei a fost pasul care a precedat, cronologic, unirea Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918, împlinindu-se cel mai înalt ideal: o singură țară pentru întreaga suflare românească, cu o „întindere împărătească”, așa cum avea să spună marele filosof Lucian Blaga.

Astfel, după aproape un secol și jumătate de stăpânire străină, cu o Biserică dezlipită instituțional de cea a românilor de dincolo de granițele imperiului, reorganizată și cu o viață monahală redusă la desfășurarea ei în doar trei mănăstiri, în Bucovina, precum și în Basarabia sau Transilvania, minunea păstrării identității, chiar și în perioade ostile, s-a împlinit, iar perioada exilului, a despărțirii, a fost o probă de foc, prin care s-a trecut prin contribuția unor personalități de seamă ale Bucovinei, care au simțit fiorul luptei pentru națiune, credință și limbă.

Simțind că Austro-Ungaria era în pragul pierderii războiului, românii bucovineni au început mișcarea pentru emanciparea națională și unirea cu Regatul României. Astfel, la 22 octombrie 1918, a apărut ziarul Glasul Bucovinei, care avea ca scop asumat tocmai promovarea ideii unirii politice a Bucovinei cu celelalte provincii locuite de români. Cinci zile mai târziu, în urma convocării Adunării Naționale a Românilor, desfășurată la Palatului Național din Cernăuți, s-a consemnat că  „Reprezentanții poporului din Bucovina, întruniți astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranității naționale Constituantă a acestei țări românești; Constituanta hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent și va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanță deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naționale, în vederea unirii cu Țara. În urma Adunării românilor bucovineni, s-a organizat și un Consiliu Național Român, compus din 50 de reprezentanți și condus de preotul Dionisie Bejan.

Însă, așa cum bine se știe, drumul spre ideal nu a fost lipsit de piedici. Cu toate acestea, cu sprijinul Guvernului României,  solicitat de Comitetul Național Român, a fost posibilă organizarea Congresului Național al Bucovinei, la 28 noiembrie 1918, în sala sinodală a Reședinței Mitropolitane din Cernăuți. Acolo, au fost prezenți 74 de membri ai Consiliului Național Român, 6 delegați ai polonezilor, 7 ai germanilor, precum și 13 locuitori din 5 sate ucrainene. La această adunare istorică au asistat de asemenea mai mulți reprezentanți din Basarabia, din Transilvania și Ungaria, precum și reprezentanți ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadik. Astfel, în urma celor discutate, Declarația de Unire a consemnat că „Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investit singurul cu putere legiuitoare, în numele Suveranității Naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Drept urmare, Regele Ferdinand I a consfințit actul unirii Bucovinei cu România, prin decretul din 18/31 decembrie 1918: „Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”. Parlamentul român, întrunit în ședință solemnă, la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.

În perioada imediat următoare, s-au făcut eforturi mari pentru ca acest act al unirii să fie recunoscut pe plan internațional, ceea ce s-a produs după negocierile din cadrul Conferinței de Pace de la Paris.

Ziua Bucovinei este sărbătorită, începând cu anul 2015, la 28 noiembrie, fiind instituită prin Legea 250/2015, păstrându-se vie amintirea momentelor istorice și a personalităților care au contribuit la realizarea acestui mare moment în istoria poporului român.

În inimile noastre, ale tuturor românilor, amintirea momentelor de mare înălțare spirituală și națională petrecute acum 104 ani trebuie însoțită de rugăciune pentru toți cei care au depus toate eforturile și chiar viețile pentru împlinirea acestui ideal. Ar trebui să fim conștienți de jertfa lor, de gândul lor, de izbânda lor. Lor li se cuvine recunoștința pentru că au înfăptuit unirea Bucovinei cu patria mamă, precum li se cuvine și celor care au consfințit-o, au pecetluit-o și au păstrat-o…

În promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră. Întotdeauna, prin Biserică, românii au înțeles că ceea ce-i ține împreună și biruitori prin istorie sunt credința, limba și neamul.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului, a numit Biserica Ortodoxă Română maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului.

Adăugăm și faptul că ziarul Glasul Bucovinei, tipărit la  Cernăuți, în numărul din 29 noiembrie 1918, relata pe prima pagină că „după o lungă și dureroasă așteptare, Bucovina și-a recăpătat astăzi libertatea. Rupând lanțurile robiei austriece, ea prin votul de astăzi al congresului general s-a realipit la sânul patriei mamă de unde fusese ruptă. Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinții noștri care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber și dezrobit… Cu smerenie ne plecăm capetele înaintea Dumnezeului părinților noștri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe înălțătoare și făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele”.

Peste ani, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,  sublinia că Bucovina este „un străvechi ținut românesc, binecuvântat de Dumnezeu cu oameni vrednici și locuri frumoase, cu mănăstiri și biserici înscrise în tezaurul de valori ale patrimoniului cultural național și mondial, cu sfinți voievozi, ierarhi și cuvioși care au păstrat unitatea poporului și a credinței sale apostolice și a fost străjuitoare de veacuri la hotarul de nord al țării noastre”.

În fața unor mărturii despărțite doar de timp, dar unite deplin prin aceeași înțelegere a istoriei, suntem datori să nu uităm și să nu încetăm să ne iubim valorile care ne definesc, păstrând vie memoria oamenilor, locurilor și evenimentelor…

Pr. dr. Constantin OPREA