Ce este iubirea? Mai mult decât un tip de sentiment la care se referă comportamentul uman pe plan moral, este limbajul Bibliei, adică expresia experierii ecleziale, care ne dă o perspectivă cu totul diferită interpretării iubirii. Este o perspectivă ontologică, așa cum o numim în limbajul teologiei academice. Cuvântul iubire definește, înainte de toate, un mod de existență, iar nu un mod de comportament, o emoție, un sentiment individual față de ceilalți – ci, mai curând, un adevărat mod de existență.
Noul Testament dă o definiție a lui Dumnezeu, prin cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: „Dumnezeu este Iubire” (1 Ioan 4, 8). Să descifrăm această frază. „Dumnezeu este Iubire” înseamnă că iubirea nu e o calitate morală a lui Dumnezeu. Să nu interpretăm iubirea făcând referire la dumnezeieștile energii, ale acțiunilor lui Dumnezeu în istorie. Iubirea este tocmai definiția însăși a lui Dumnezeu. Ea precizează exact modul de existență a lui Dumnezeu. Dumnezeu există ca iubire. Această frază conține toată teologia trinitară, teologia libertății.
Dumnezeu nu este o esență, ci realitatea unei Persoane, a Persoanei Tatălui Care, în chip liber, prin propria voie, pentru a exista, Își realizează Ființa, esența, prin Nașterea lui Hristos și prin Pogorârea Duhului Sfânt. Modul Lui de existență, Iubirea, este alegerea Lui veșnică. Este biruința libertății.
Învățăm iubirea nu prin silogisme, reflecții, analiză, ci prin imitarea acestui mod de existență înfăptuit de Dumnezeu. Noi încercăm să realizăm același mod de existență. Desigur, suntem făpturi create, natura noastră este limitată, avem nevoie de aceste silogisme, de aceste analize, însă avem nevoie să învățăm în permanență că toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne oferi cunoștința adevărului iubirii. Ne trebuie o cale, o lucrare reală: Sfântul Ioan ne spune: „Cel ce nu iubește nu L-a cunoscut deloc pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire”. Noțiunea noastră de Dumnezeu descoperă ea oare evidență sau înțelegere? Noi nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Sfântul Ioan repetă aceasta ceva mai târziu, zicând: „Cel ce zice că-L iubește pe Dumnezeu, când de fapt nu Îl cunoaște, însă nu-și iubește aproapele, exprimă o contradicție” (cf. 1 Ioan 4,20). Sfântul Ioan ne asigură că noi nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Încercăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin experiența iubirii noastre pentru apropiații noștri, frații noștri, surorile noastre. „Dacă cineva zice: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!” Dumnezeu nu este produsul unei ideologii. Dumnezeu nu este o noțiune metafizică. Biserica a arătat că, pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, calea este cea a unei iubiri reale, zilnice, continue.
Sfântul Pavel, în prima epistolă către Corinteni, spune că iubirea este mai mare decât credința (cf. 1 Corinteni 13, 13). Cu adevărat, credința nu corespunde unor convingeri individuale, unor certitudini intelectuale. Termenul de credință, în experierea eclezială, păstrează sensul primar al termenului grecesc (pistis) care înseamnă „încredere”. Am încredere, mă dăruiesc cuiva. Iubirea este mai mare decât această încredere. Încrederea, oarecum, este pentru a pune început. Iubirea este o plinire care nu are limite.
O altă frază a Sfântului Ioan m-a impresionat mult: „Cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (cf. 1 Ioan 4,18). Iubim, pentru că El ne-a iubit Cel dintâi. Frica este potrivnică iubirii. Astfel, cunoașterea la care ajungem prin iubire are o calitate cu totul diferită de ceea ce Sfântul Pavel numește știință: „Știința se va sfârși, dragostea nu va cădea niciodată” (cf. 1 Corinteni 13,8-9). Iubirea nu se sfârșește la limitele unei legi sau unor obligații reprezentate de-o lege pentru a noastră purtare. De aceea, frica se află la antipodul iubirii. Pentru că iubirea este libertatea a toată legea, a toată limitarea vieții ca relație, ca părtășie.
- Definiția iubirii ca mod de existență
Diferența dintre morala socială sau morală în diferitele tradiții spirituale și religioase, și concepția eclezială a iubirii se află chiar în definiția lui Dumnezeu ca Iubire: definiția iubirii ca mod de existență. În această perspectivă, iubirea reprezintă și definiția persoanei, a realității noastre, a realității existențiale a lui Dumnezeu după chipul Căruia suntem creați. Definiția persoanei este iubirea. Iubirea presupune o existență cu o conștiință energetică și, în același timp, o libertate care se realizează în comuniune. Este diferența care stabilește teologia ortodoxă între Persoană și personalism sau umanismul filozofic.
Este foarte important să știm despre ce vorbim. Iubirea este Dumnezeu necreat. În ceea ce ne privește, noi suntem ființe create după chipul lui Dumnezeu. După chip, adică în mișcarea sporirii în asemănare. Aceasta înseamnă, schematizând, că faptul de a trăi și de a înfăptui iubirea se poate realiza pe două nivele. Cel al necreatului, cel al dumnezeieștii realități care se identifică cu iubirea, cu definiția lui Dumnezeu ca iubire; și cel al firii noastre necreate după chipul lui Dumnezeu. După chip înseamnă că avem posibilitatea firească de a înfăptui iubirea. Aici este marea dificultate de a deosebi aspectul firesc, creat, psihologic al iubirii de iubirea și realitatea unui mod de existență la care ne cheamă Biserica.
Biserica încearcă să arate în permanență cum să discernem între iubirea firească și iubirea Necreatului. Ce este comunitatea euharistică, dacă nu un mod de viață real, concret, realizând o altă relație cu lumea și cu ceilalți, un alt mod de existență care se află la antipodul individualismului? Căci tot ceea ce este individual reprezintă, după experiența Bisericii, moartea. Tot ceea ce este comuniune de iubire, comuniune cu veșnicia, este existența liberă de toată limitarea stricăciunii și a morții. Foarte adesea, împotrivirea firii noastre create ne obligă să căutăm certitudini individuale. Încercăm să evităm riscul relației, riscul de a iubi cu adevărat, ieșirea din noi înșine. Și această alunecare pentru a evita riscul relației ne duce foarte adesea la un fel de „absolutizare” a educației, a moralei, a protecției celuilalt. Nu este iubirea realizată în modul de existență euharistic, eclezial.
Criteriul deosebirii iubirii ecleziale ca mișcare spre asemănare cu dumnezeiasca iubire, și pentru a deosebi această iubire de iubirea firească, este întotdeauna și pretutindeni prioritatea relației personale, prioritate a libertății, riscul libertății. Noi trăim această prioritate a relației personale în locul obiectivării legii în euharistie prin relația noastră personală cu Tatăl trupului eclezial, al comunității ecleziale, cu Cel pe Care Îl chemăm Tată – pentru că ne naște în noua viață, care este modul de existență după Adevăr al dumnezeieștii iubiri. Însă noi vorbim despre o relație care creează viața. Este foarte diferit de o relație care se epuizează în protejarea fiecărui individ prin riscul propriei responsabilități, al propriei liberați.
Suntem chemați să săvârșim, prin energiile firii noastre, în timpul vieții pământești, modul de existență al necreatului. Suntem chemați să depășim modul de existență – iar nu firea: aceasta ar fi o altă iluzie. Noi nu putem depăși firea, să ieșim din fire. Însă cu posibilitățile, capacitățile, energiile firii noastre create, suntem chemați să săvârșim modul de existență al necreatului.
Iubirea este un dar al lui Dumnezeu făcut firii noastre. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre o agapetike dynamis, despre o putere de iubire care este în firea noastră. Este o capacitate a firii noastre, însă aceasta nu este suficientă pentru a intra în viața care poate birui moartea. A aparține Bisericii nu înseamnă să ne îmbunătățim caracterul sau să trăim sentimente mai înălțătoare. Noi aparținem Bisericii pentru că vrem să constatăm că, prin moarte, putem birui moartea. De căutăm aceasta, trebuie să depășim nivelul firesc al iubirii, pentru a ajunge să săvârșim iubirea după modul de existență al Dumnezeului treimic.
Astfel, Biserica, prin experierea eclezială, nu disprețuiește ce este firesc, dimpotrivă. Iubirea firească, ca putere a firii noastre, după cum o definește Sfântul Maxim Mărturisitorul, este pozitivă: este nucleul în jurul căruia se constituie personalitatea noastră, acest avânt dinamic spre celălalt, acest avânt al raportării la celălalt. Este axa care constituie ipostaza noastră individuală, personală. Prin urmare nu am putea disprețui aceasta. Nu putem disprețui toate consecințele fizice ale acestei puteri. Nu disprețuim erosul, toate aceste expresii ale iubirii firești, însă, în același timp, nu trebuie să confundăm aceste două nivele. Nu trebuie să confundăm ceea ce este firesc cu modul de existență care ne eliberează de firesc. Este un exercițiu foarte greu. Și cred că trebuie să vedem ca prioritară iluzia pe care o avem de a trăi foarte adesea la nivelul modului de existență eclezială, în timp ce noi suntem încă în cadrul firesc, înlocuind firea prin iluzii sau convingeri intelectuale.
(Christos Yannaras, Sursa: Doxologia.ro)
