Când vorbim despre monahism și despre viața ascetică, primul sfânt la care ne gândim este Antonie cel Mare, considerat întemeietorul acestora. Prin viața sa sfântă, prin nevoințele și înțelepciunea sa, Sfântul Antonie a rămas pentru creștinism primul care a făcut din ascetism nu doar un mod de viețuire, ci o cale spre Hristos.
Viața Sfântului Antonie cel Mare a fost povestită prima dată de ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscop de Alexandria (298-373), într-o lucrare care a rămas celebră prin bogăția și frumusețea conținutului. Scrisă la puțin timp după trecerea la cele veșnice a marelui monah răsăritean, între anii 357-359, „Viața Sfântului Antonie cel Mare“ este printre primele lucrări aghiografice. În ea nu se redă într-un simplu mod informativ viața lui Antonie, ci se elogiază faptele și sfințenia acestuia. Lucrarea a fost tradusă și în limba română de pr. prof. Dumitru Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești“ (PSB).
Prima experiență ascetică
Numit de multe ori Marele Antonie sau Antonie Egipteanul, pentru a fi deosebit de Sfântul Anton de Padova sau Antonius Abbas, un sfânt de tradiție apuseană, sfântul răsăritean s-a născut în jurul anului 251, în Egiptul de Sus, din părinți creștini. La 20 de ani, după moartea părinților săi, a auzit în biserică citindu-se fragmentul din Evanghelie: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și venind urmează Mie“ (Matei 19, 21). Urmând îndemnului evanghelic, tânărul Antonie și-a împărțit averea săracilor, și-a lăsat sora mai mică în grija unor credincioase cunoscute și s-a retras în singurătate. Inițial a trăit într-o colibă la marginea satului natal, așa cum obișnuiau în acea vreme cei care doreau să aibă o viață ascetică. A avut ca îndrumător spiritual un bătrân ascet din apropiere, devenind ucenicul acestuia.
Căutat de mulți ucenici
După câțiva ani de ucenicie, la 35 de ani a hotărât să se retragă și mai mult de viața lumească și s-a stabilit la marginea deșertului, în locul numit Pispir, unde a rămas timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui l-au convins să părăsească acest loc de asceză. Datorită experienței duhovnicești și a vieții sale sfinte, a devenit din acest moment părintele spiritual al multor asceți din deșerturile Egiptului. Se spune că ucenicii îl căutau pentru a fi îndrumați, dar el nu se oprea din rugăciuni și din post și nici nu se lăsa văzut, până când aceștia au stricat ușa și au intrat în casa veche unde locuia. Uimirea acestora a fost mare când au văzut că sfântul nu era slăbit de post și de viața aspră pe care o ducea. Se spune că sfântul mânca o dată pe zi, pâine și sare, și bea doar apă. Patul său era o rogojină, iar noaptea de cele mai multe ori nu dormea, ci se ruga necontenit. Pe mulți dintre cei care veneau la ei i-a vindecat de suferințe și boli trupești.
Ascet până la trecerea la Domnul
În vremea persecuțiilor pe care împăratul roman Maximian le-a pornit împotriva creștinilor, a mers la Alexandria, pentru a încuraja pe cei prigoniți, el însuși fiind în pericol de a fi martirizat. Odată cu venirea lui Constantin cel Mare pe tronul Imperiului, creștinismul a fost eliberat de povara prigoanei, iar Sfântul Antonie și-a continuat viața ascetică. În anul 312 a mers în deșertul adânc, pe Muntele Kolzim (Kolzum/Qolzum), nu departe de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care-i poartă numele. Aici a trăit împreună cu doi ucenici, Macarie și Plutin, pe care i-a povățuit pe calea sfințeniei. A mers la Alexandria pentru a-l încuraja pe ucenicul și biograful său, Atanasie cel Mare, prigonit de partida pro-ariană. Întors în munte, nu a mai părăsit acest loc până la trecerea la Domnul, la vârsta de 105 ani. Înainte de trecerea la cele veșnice, a poruncit celor doi ucenici apropiați să nu spună nimănui unde este mormântul său, haina sa să fie trimisă lui Atanasie cel Mare, iar cojocul său, episcopului Serapion. Se presupune că mormântul ar fi pe locul unde se află mănăstirea care îi poartă numele, dar s-a respectat dorința sfântului de a nu fi căutat.
Ispitirea Sfântului Antonie
Fragmentele din „Viața Sfântului Antonie“ în care sunt prezentate diferitele lupte pe care le ducea sfântul cu diavolul ispititor au rămas ca exemplu de secole pentru asceți, dar și ca sursă de inspirație pentru artiști: „Iar urâtorul de bine și pizmașul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi îl supăra pe dânsul ca din nevoințe să înceteze, aducându-i aminte de avuții, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceața desfătării și celelalte odihne ale vieții; și mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune și cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte și neputința trupului și lungimea vremii, și în scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă (…) După aceea, vrăjmașul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănându-se celui mânios și scârbit, de îngrozirea focului și de durerea viermelui își aducea aminte, și pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre rușinarea vrăjmașului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului și a sângelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra diavolului (…) Antonie l-a întrebat: «Cine ești tu, care grăiești unele ca acestea către mine?». Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: «Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului și duhul desfrânării mă numesc: pe câți voiesc să fie înțelepți, i-am amăgit; pe câți i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care și proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-ați amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat și de atâtea ori am fost răsturnat de tine». Antonie mulțumind Domnului și îmbărbătându-se, a zis către dânsul: «Deci, prea mult ești defăimat; pentru că dacă ești negru cu mintea și neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor și eu voi privi asupra vrăjmașilor mei». Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temându-se de cuvintele lui Antonie și, înfricoșându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta“.
Cuvintele pentru suflet ale Sfântului Antonie
Există multe scrieri care sunt atribuite Sfântului Antonie cel Mare. Dintre acestea, singurele care sunt scrise sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunități monastice îndrumate duhovnicește de el însuși ori de ucenici sau prieteni de-ai săi. Dintre aceste așezăminte amintim pe cele din Arsinoe (la Fayum, pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie și Amatas), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammona, prieten al lui Antonie.
Colecții de scrisori în diferite limbi
Din această corespondență s-au păstrat două colecții principale: prima de șapte scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni, și a doua colecție de douăzeci de scrisori, integral păstrate doar în arabă și parțial în siriacă, greacă și georgiană, a căror autenticitate este totuși contestată. Mai este cunoscută, de asemenea, o scurtă scrisoare adresată de Sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul“ său fiu, despre pocăință și iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.
Apoftegmele Sfântului Antonie
Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt: cele 38 din colecția alfabetică Patericul egiptean, cele 49 în siriacă și culese de Skete în secolul al VI-lea și 40 în arabă, de proveniență coptă. La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alții.
(Sursa: Ziarul Lumina)
