Cel mai spectaculos loc de pe fața pământului

Începând cu vârsta tinereții, într-un fel sau altul, omul este preocupat de a-și găsi un rost pe lume, de a fi „cât mai” în centrul lumii. Adesea, în diferite moduri și cuvinte, auzi spunându-se: „Dacă aș avea posibilitatea, în primul rând financiară, prin câte locuri nu aș călători, câte experiențe nu aș acumula? Viața mea este monotonă acum, nimic spectaculos nu se întâmplă. Universul meu se reduce ca la dimensiunea unui orășel de provincie, unde ajungi să cunoști fiecare om și fiecare străduță, unde totul este previzibil și plictisitor. Eu vreau să cuceresc lumea, să las ceva în urma mea. Și câte n-aș putea să fac, dacă șansa mi-ar surâde?”. Chiar și cei care-L caută pe Dumnezeu simt nevoia de a-și întări credința prin călătorii precum pelerinajele la locuri sfinte. Acolo caută icoane făcătoare de minuni, sfinte moaște sau oameni înduhovniciți, care să-i inspire.
Dar de ce vrem noi să fim „speciali” cu orice preț? Ce a făcut Iisus până la 30 de ani, când a început să propovăduiască? A fost un simplu tâmplar în Nazaret. Faptul că El a avut o viață cu nimic ieșită din comun în acei ani explică de ce atunci când a început să Se arate pe Sine ca Mesia (Mântuitor), făcând multe minuni, chiar rudele Lui au crezut „că-și ieșise din fire” (cf. Marcu 3, 21). La 12 ani, Iisus îi uimea pe învățătorii de la templu cu știința sa. Dar nu a mai făcut nimic deosebit până nu a împlinit vârsta bărbatului desăvârșit, când avea dreptul să citească și să tâlcuiască Scripturile în sinagogă. Nu ar fi putut El să folosească cei aproximativ 18 ani scurși și să tot învețe pe cei din jur ori să facă minuni, vindecând sau înviind din morți? Poate fi considerată această perioadă un timp pierdut? Chiar și după Botezul Său, deși fusese indicat public de către Sfântul Proroc Ioan drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Mântuitorul nu-Și începe imediat activitatea de propovăduire. După cum ne relatează Evangheliile sinoptice, El se retrage în pustie vreme de 40 de zile. Aceasta a inspirat și inspiră pe mulți dintre sfinți să se retragă din lume. Numai după multă nevoință și curățire (despătimire), numai după ce agonisesc harul Duhului Sfânt, astfel de oameni îmbunătățiți încep să lucreze în lume. Dar chiar și cei care rămân izolați de lume, fizic vorbind, aduc lumea la ei, căci îi cuprind pe toți oamenii în rugăciunile lor.
Femeia samarineancă, în dialogul purtat în miezul zilei cu Mântuitorul la fântâna lui Iacov, Îl provoacă pe Acesta prin cuvintele: „Doamne, văd că Tu ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” (Ioan 4, 19-20). Cu alte cuvinte, cea care acum este înscrisă în calendar cu numele de Fotini (Luminița) credea că Dumnezeu se manifestă doar într-un anume spațiu de pe pământ și că de El nu te poți apropia decât prin anumite ritualuri – gesturi și jertfe exterioare. Hristos aduce un nou mod de raportare la Dumnezeu, arătându-i femeii că relația cu Dumnezeu devine una interioară: „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24). Inima noastră este locul unde se întâmplă cele mai spectaculoase lucruri din lume. E și dureros, dar e și entuziasmant ce putem trăi atunci când ne cunoaștem inima în lumina Dumnezeului Celui Viu. În inimă le putem cuprinde pe toate – întreaga creație și toți oamenii, pe cei vii și pe cei adormiți. Să nu căutăm pe pământ sau să așteptăm cu ochii pe cer, scrutând galaxiile, cele ce vor să vină la sfârșitul veacurilor. Căci „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Iar unde este Împărăția nu este nici plictiseală, nici monotonie, ci bucurie statornică și o permanentă uimire.
Despre viața unui călugăr sau a oricărui creștin autentic se spune că nu trebuie să fie cu nimic deosebită la vedere. Că nimeni nu trebuie să caute senzaționalul, stările înalte sau revelațiile. Viața creștină este, în aparență, una cu nimic ieșită din comun, jalonată de ritmicitatea canonului de rugăciune, al slujbelor, al împlinirii datoriilor cotidiene etc. Dar taman această aparentă monotonie, această ieșire de sub controlul și influența oricăror stimuli exteriori – în fapt, o reală „lepădare de sine” –, face posibilă apropierea harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnați de Mântuitorul să căutăm „Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” și suntem încredințați că toate câte ne sunt necesare viețuirii pe acest pământ „se vor adăuga nouă” (cf. Matei 6, 33). Iar în momentul în care gustăm din Împărăție, vom constata că nimic nu mai avem nevoie „să se adauge”, că putem să renunțăm chiar și la nevoile noastre firești. Cunoaștem sfinți care nu mai doreau să doarmă (precum Sfântul Simeon Stâlpnicul) sau cărora nu le mai trebuia mâncare (precum Sfânta Maria Egipteanca).
Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe fața pământului. Dar cât de des îl ratăm, deși este chiar sub nasul nostru! Preferăm să ne concentrăm pe cele din afara noastră, precum cei ce aleg să privească la televizor imagini din natură, în loc să iasă afară și să se plimbe în aer liber. Alegem umbre și proiecții, ratând Izvorul din care se revarsă toate în lume. Mintea noastră este precum găleata samarinencii, nu ne poate stinge setea de cunoaștere. În urma dialogului cu Hristos, femeia a renunțat a mai scoate apă din fântâna zidită de Iacov și a ales să se bucure împreună cu ceilalți concetățeni de prezența Izvorului vieții. Întâlnirea cu Domnul, faptul că a primit cuvântul Lui în inima sa, i-a schimbat total viața. Dintr-o femeie casnică, limitată de prejudecăți etnice și religioase și care trăia în concubinaj cu cel de-al șaselea său bărbat, samarineanca a devenit o misionară care a cutreierat multe țări și a întors multe suflete la Dumnezeul Cel în Treime Preaslăvit. Sfânta Fotini a pătimit ca muceniță din porunca crudului împărat Nero, împreună cu cei doi fii ai săi și cu cele cinci surori. Putea să trăiască și să moară și ea precum milioanele de femei care au sfârșit într-un anonimat desăvârșit. Dar L-a ales cu toată inima pe Hristos – iar această alegere întotdeauna face ca viața să devină mai palpitantă decât a tuturor aventurierilor și spionilor la un loc. Acesta e creștinismul viu, cu totul diferit de creștinismul „burghez” și „casnic”, atât de la modă astăzi, din păcate. (Pr. C-tin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)