Mitropolitul Anastasie Crimca, 390 de ani de la trecerea la Veșnicie

În fiecare an, la 19 ianuarie, la Mănăstirea Dragomirna este zi de sărbătoare, zi de comuniune, de legătură între generații. Iar și iar, în această frumoasă zi ne amintim de jertfa celor care au ridicat Dragomirna, de dragostea și osteneala pe care le-au pus în slujba Bisericii și a poporului român. Ne amintim cu recunoștință de un Om, de un cărturar care a trecut prin viața pământească, dăruindu-se pe sine și fiind de folos celor din jur în drumul spre Mântuire.
La 19 ianuarie 1629, după cum dau mărturie mai multe însemnări de pe cărțile de slujbă – manuscrise miniate sau nu – s-a mutat la cele veșnice „Sfânt răposatul părinte Anastasie Crimca”. Personalitatea sa puternică și sfârșitul său au fost subiecte importante în epocă având în vedere că au rămas până în zilele noastre mai multe adeveriri ale acestui moment.
În această zi, în obștea Dragomirnei se simte și mai mult prezența binecuvântării acestui ierarh dincolo de timp și spațiu. Crâmpeie de viață răsar din hrisoave, scrisori și însemnări de pe manuscrise din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.
În ultimii ani cu osteneala și sub atenta coordonare a Domnului Profesor Ștefan Sorin Gorovei la Mănăstirea Dragomirna s-au publicat 5 volume cu informații despre viața și activitatea „părintelui și rugătorului nostru – Vlădica Anastasie”. Răsfoind aceste cărți ne apare în fața ochilor minții – chipul luminos al Părintelui Anastasie, o viață trăită în Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
Chipul cuviosului părinte Anastasie a fost luminat de înțelepciunea dăruită de Dumnezeu, pe care a arătat-o în viața sa și în opera ce a rămas după trecerea sa la cele veșnice. Încă de la începutul activității sale ca arhiereu, s-a implicat fără odihnă în viața celor pe care-i păstorea, indiferent de poziția lor socială, oameni de rând sau boieri. Înaltul cărturar a inclus în grijile sale și problemele țării fără a uita de misiunea sa canonică, participând la evenimentele însemnate de la Curte și sfătuindu-i pe domni în privința îndatoririlor ce le reveneau.
Mitropoliții erau parte integrantă a vieții Domnilor Țării Moldovei, erau cei care binecuvântau încă de la început domnia, căci „turnau pe pletele lor mirul sfințirii”. Ei oficiau Liturghia și țineau predici în Biserică iar Domnul și familia lui luau anafură din mâna Mitropolitului și își sărutau reciproc mâna. La botezul sau cununia membrilor familiei domnești sau ai marilor dregători era neapărat prezent și mitropolitul sau măcar episcopii de Roman sau de Rădăuți.
Fericitul Anastasie a renunțat în liniște la scaunul episcopal, odată cu înlăturarea lui Mihai Viteazul din Moldova și s-a reîntors în oaza de sfințenie, liniște și pace ce o reprezenta Dragomirna. Atrăit aici într-o atmosferă plină de rugăciune, adânc înrădăcinată, dată de traiul pustnicilor care au viețuit în poienile învecinate, cărora le-au și împrumutat numele. Vetrele acestea de sihăstrie l-au îndemnat să pună bazele unui locaș de cult, o nouă biserică a Schitului. Biserica este de dimensiuni reduse, fiind numită „cea mică”, ornamentată la exterior cu cărămidă smălțuită, având pridvorul poligonal deschis și combină un plan tradițional moldovenesc cu inovația muntenească. Asocierea celor trei sfinți ocrotitori ai Bisericuței Schitului, Dreptul Enoh, Sfântul Proroc Ilie și Sfântul Ioan Teologul este cu totul originală. Această gândire teologică a vlădicăi Anastasie a avut la bază o vastă cunoaștere a simbolismului textelor biblice.
Cea mai impunătoare ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca arămas Biserica mănăstirii Dragomirna, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt. Biserica este o adevărată podoabă a arhitecturii și picturii religioase moldovenești, care evidențiază gustul rafinat de mare artist al ctitorului.
„Vederea bisericii e o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă ca o cutie de sfinte moaște. Dar giuvaerul lucrat cu o iubire fără de margini e aici turnulețul, care alcătuiește o lucrare desăvârșită. Trandafirași de piatră sunt răspândiți darnic, înflorind orice colțișor și astfel întregul turn pare un surguciu de floare învoalată. În biserica însăși tot veșmântul de zugrăveală s-a păstrat și stăpânește sufletul cu un farmec de frumusețe și de evlavie”, după cum frumos spunea Nicolae Iorga.
Noua ctitorie, înaltă, zveltă, oarecum îngustă, față de proporțiile monumentale, urmează în mod artistic sistemul arhitectonic ștefanian, adus la desăvârșire, introducând noi elemente decorative în interior și la exterior, elemente arhitecturale gotice și ornamente orientale. Anastasie Crimca a renunțat la zugrăveala exterioară a bisericii și a concentrat în interior, doar în altar și naos, în pictura realizată în tehnica frescă, profunde semnificații teologice, în culoare și aur. Numele zugravilor Dragomirnei, descoperite pe banda de sub registrul ierarhilor din altar, sunt: Mihai ieromonah, Ștefan, popa Ignat, Crăciun, Mătieș și Grigorie, probabil ucenici ai ctitorului.
Misiunea filantropică a fost strâns împletită cu rugăciunea. Mitropolitul era purtătorul virtuților creștine, lucru recunoscut de contemporanii săi, care-l numeau „părintele și rugătorul nostru”.
Dacă pe lângă unele mănăstiri au existat așa numitele bolnițe, în care se dădea un oarecare ajutor celor bolnavi, Mitropolitul Anastasie Crimca a instituționalizat tradiția la oraș. Dragostea față de poporul Moldovei și-a arătat-o prin măsurile luate pentru cei săraci, neputincioși, șchiopi, orbi, ușurându-le chinurile prin rugăciune și prin construirea primului spital public din Suceava.
Lista ctitoriilor lui Anastasie Crimca din ținutul Sucevei a continuat cu eclesiarhia Mitropoliei din Suceava. Marea evlavie pe care o avea față de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava l-a îndemnat pe mitropolit la acest gest. Mitropolia era locul în care se întâlneau români din toate cele trei Țări Române, veneau pentru a se ruga, veneau pentru a se bucura de un cuvânt de îmbărbătare și pentru a primi binecuvântări.
„Școala” de caligrafi și miniaturiști de la Mănăstirea Dragomirna, patronată de mitropolitul Anastasie Crimca (între anii 1608-1629), ocupă o poziție distinctă în evoluția culturii medievale moldovenești.
G Popescu Vâlcea afirmă că ”În nici un loc de pe pământul țării noastre nu s-au copiat și împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenție unei astfel de creații artistice, concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale și tot felul de bogății. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint și mai mult aur, ca la Dragomirna. Acest focar artistic al miniaturisticii și-a pus bazele conducându-se în cea mai mare parte după exemplele tradiționale dar și după noile cuceriri ale artei plastice moldovenești”.
Cunoașterea cuvântului Dumnezeiesc se putea face mai ușor prin împletirea dintre text și imagine. Cotidianul moldovenesc și realitățile cărților sfinte se împletesc în aceste manuscrise, fiind realizate cu gust și răbdare. Privitorul pătrunde într-o ambianță harică, sacră și solemnă, care-i oferă posibilitatea înțelegerii iminentei treceri spre veșnicie.
Vlădica Anastasie și-a dedicat întreaga viață Bisericii, încercând să împlinească atât dragostea Mariei cât și osteneala Martei. A studiat și s-a rugat, a scris și a predicat. Și-a ajutat atât contemporanii cât și pe cei care i-au urmat, prin exemplul propriu. Dovadă a preocupărilor sale dogmatice și a rugăciunilor sale, stau mărturie: ctitoriile, manuscrisele și bunul nume lăsat în cultura orală a poporului său.
Atunci când și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 19 ianuarie 1629, milostivul mitropolit Anastasie al Moldovei a fost pomenit de mai multe surse, ceea ce dovedește că faptele sale mărturisitoare l-au sfințit în fața contemporanilor săi.
Nouă, generației de azi a Dragomirnei, ne rămâne datoria să-i urmăm exemplul și să-i facem cunoscute credința și activitatea mărturisind prin faptele noastre pilda vie a vieții Mitropolitului Anastasie Crimca.
Monahia Maria Magdalena