Rugăciunea – focul care luminează și aprinde inimile noastre

Desigur, adevărata rugăciune nu vine dintr-odată. Nu e lucru simplu să menținem inspirația, fiind înconjurați de apele înghețate ale lumii care nu se roagă. Hristos aruncă Focul Dumnezeiesc pe pământ, iar noi ne rugăm Lui ca el să aprindă inimile noastre, astfel încât noi să nu fim biruiți de frigul cosmic, ca nici un nor negru să nu stingă flacăra strălucitoare.
Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și, nu în ultimă instanță, singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii mintea omenească își găsește expresia ei cea mai nobilă. Starea mentală a unui om de știință angajat în cercetare, a artistului care creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filosofie – chiar și a teologilor de profesie, care-și propun învățăturile lor – nu poate fi comparată cu starea omului de rugăciune ajuns față în Față cu Dumnezeul Cel Viu.
Oricare gen de activitate mentală cere mult mai puțină încordare decât rugăciunea. Putem fi în stare să lucrăm zece sau douăsprezece ore, dar sunt suficiente numai câteva clipe de rugăciune și, iată, suntem deja epuizați.
(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 71-72)