Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Mâncam tort din portbagajul unei mașini, pe Mestecăniș. Așa a început cea de-a cincea rută a drumeției noaste pe Via Transilvanica – Bucovina.
Era în jur de 8 dimineața, iar părinții Antoanelei mi-au făcut o surpriză după ce cu o zi în urmă mi-am sărbătorit ziua de naștere.
Un tort de casă care ne-a îndulcit ziua încă de la primele ore.
Am pornit la drum tot în formulă de șapte, singura diferență față de ruta anterioară fiind că Radu nu a mai putut veni cu noi, însă în locul lui s-a alăturat grupului Ciprian, fratele Antoanelei, de profesie inginer silvic.
Știam că ne așteaptă în jur de 20 de kilometri, însă eram deja obișnuiți. În aproximativ 8 ore urma să ajungem la Vatra Dornei.
Imediat ce lăsăm asfaltul și intrăm pe un drum forestier, un panou ne arată că la 3, respectiv 4 kilometri distanță, pe traseul nostru se află două lăcașuri de cult: Mănăstirea Sf. Pantelimon și Mănăstirea Înălțarea Domnului.
Atenție la urși după înserare!
Pe drum, un alt panou Via Transilvanica care ne avertizează “Atenție la urși după înserare!”. Noi n-am întâlnit, slavă Domnului, nici unul în drumeția noastră, deși unii și-ar fi dorit măcar o fotografie cu el. Așa cum vă spuneam și când am pornit în prima rută a acestui traseu, omul nu e în meniul ursului, iar de cele mai multe ori animalul e mai speriat decât omul de o posibilă întâlnire. În ghidul Via Transilvanica există chiar un capitol generos cu explicații, sfaturi și recomandări pe această temă: “Ce facem dacă ne întâlnim cu ursul?
Ce facem dacă l-am văzut?
Dacă se ridică în două picioare, ce se întâmplă?
Dacă auzim doar ceva sunete despre care credem că sunt de la urs, ce trebuie să facem?
Putem să ne apărăm de urs?
Repet, noi nu l-am întâlnit în drumețiile noastre, deși cu siguranță el ne-a văzut pe noi, prin pădure.
Legenda Mănăstirii Sf. Pantelimon
Marcajul turistic cu bandă roșie se suprapune cu traseul nostru care urcă din Pasul Mestecăniș prin pădure spre primul lăcaș de cult: Mănăstirea Sf. Pantelimon. Citim în ghidul Via Transilvanica că mănăstirea are o legendă interesantă.
Lăcașul de cult s-a ridicat acum aproximativ 20 de ani, la dorința și pe terenul unei mătuși de-a primarului, care pe perioada comunistă ar fi vrut să se retragă la mănăstire. Femeia nu și-a putut îndeplini visul, din cauza acelor vremuri, însă ultima ei dorință a fost ridicarea unui lăcaș de cult.
Micuța mănăstire de călugări are o frumusețe aparte și merită să poposiți câteva minute și pe aici în drumul vostru.
Din păcate n-am întâlnit nici un călugăr cu care să stăm de vorbă, așa că, grăbiți să nu se însereze și să ne prindă ursul, am plecat mai departe.
Ștefan îmi spune că am trecut de a doua mănăstire și că era la un moment dat un indicator. Mă mir că nici eu, nici ceilalți din grup nu l-am văzut, însă după ce-am văzut fotografiile lui Ștefan am găsit și explicația.
Ce-i cu cutiile alea negre prin pădure?
Ne continuăm drumul pe drumul prin pădure și profităm de faptul că avem un inginer silvic printre noi, pe Ciprian.
Ce e cu H-ul ăla pe copac?
Piață de probă? Ce-i aia?
Ce-i cu cutiile alea negre prin pădure?, l-am asaltat cu tot felul de întrebări.
H-ul de pe copaci reprezintă limita dinte ocoale silvice, piața de probă e folosită în timpul lucrărilor de regenerare, când pădurarul verifică densitatea puieților dintr-un anumit perimetru, iar “cutiile alea negre” sunt un fel de capcane pentru dăunători, prin care se pune un diagnostic, să zic așa, privind sănătatea unui anumit perimetru de pădure.
Cel mai bun rucsac
Chiar dacă fiecare a primit câte o felie generoasă de tort la începutul traseului, ni s-a făcut din nou foame și, pe trunchiul unui copac căzut, am decis să luăm micul dejun.
Nu fac reclamă, dar e bine să pleci în excursie de fiecare dată cu un rucsac precum cel al lui Tibi. 
E Foarte încăpător, pentru că tot scotea mâncare din el, iar rucsacul nu se mai golea: șnițele, brânzeturi, roșii de casă, castraveți murați, dulciuri....
Iar mesele astea fix în mijlocul naturii, între prieteni, sunt mai ceva ca o ieșire la un restaurant de lux.
Ce faci dacă dai peste câini ciobănești de la stână
Ghidul Via Transilvanica ne arată că urma să ajungem într-o poiană cu mai multe stâne, avertizându-ne și de o posibilă întâlnire cu câini ciobănești.
Din fericire, drumeția noastră a fost pe la mijlocul lunii septembrie, iar la acea vreme ciobanii erau deja cooborâți cu animalele în sat.
Nu că nu ne-am fi descurcat, mai cu seamă că aveam deja experiența de acum două drumeții când am fost înconjurați de 15 câini ciobănești. Și uite că încă mai suntem pe traseu.
Am făcut întocmai cum scrie la ghid: ne-am grupat, nu ne-am panicat și am încercat să-i ignorăm, fără a-i provoca. În cele din urmă, fie au renunțat să mai latre, fie au fost liniștiți de ciobanii aflați în apropiere.
Intrăm din nou în pădure și începe o urcare destul de laborioasă, dar din fericire nu prea lungă. În punctul cel mai înalt al pădurii se intersectează trei marcaje turistice: bandă roșie, cruce roșie și bandă albastră. De aici, se merge pe marcajul Via Transilvanica care acompaniază crucea roșie. După circa un kilometru, se ajunge într‑un luminiș, de unde se poate admira Giumalăul în toată splendoarea sa.
Mai mergem, mai povestim, mai luăm un cadru, mai facem o fotografie și ajungem aproape de cabana Gigi Ursu, după cum ne arată indicatoarele. Aici mai facem o mică pauză de hidratare și de admirat peisajele.
Indicatorul care ne-a dat socotelile peste cap
Au trecut aproape patru ore de când ne-am pornit la drum, iar un indicator ne arată că mai avem două ore și jumătate până la Vatra Dornei.
În ghid scria că facem în jur de 8 ore și pentru prima oară ajungeam mai repede. Parcă prea repede. Explicația care ne-a convenit foarte mult – e drept că nici nu am căutat alta – este că acum, la a cincea rută pe Via Transilvanica, suntem drumeți profesioniști, iar ritmul nostru de mers este peste medie.
Deja din punctele cele mai înalte se vedea Vatra Dornei, orașul meu natal, de care mă leagă atât de multe amintiri.
Marcaje Via Transilvanica, distruse intenționat
Când totul părea că se îndrepta spre un final liniștit, la un moment dat doi din grupul nostru au mers puțin mai în față și au luat-o pe un drum greșit. Ulterior, am remarcat că pe o distanță de câțiva kilometri toate marcajele Via Transilvanica fuseseră vandalizate, acesta fiind și motivul pentru care colegii noștri nu au mai știut pe unde să meargă. Cel care a provocat toate acele distrugeri exact asta a intenționat. Să-i ducă în eroare pe turiștii care vin pe Via Transilvanica.
Din păcate, există și astfel de oameni, care nu știu decât să distrugă. Cel mai probabil, nu vor drumeți prin zonă, însă ce nu știu ei este că noi vom reveni. Și mai mulți. Mult mai mulți. Pentru că ăsta e spiritul Via Transilvanica.
Și ca să-l simți trebuie neapărat să-ți iei rucsacul în spate și să vii pe acest traseu minunat.
Ultima bornă
Ultima parte a traseului, coborârea spre oraș, se face pe un drum de TAF distrus de ploi, cu gropi/crevase adânci. Apoi urmează mai multe câmpii, un drum forestier și ușor-ușor încep să apară primele case.
Nu trece mult și apare asfaltul, iar de acolo marcajele Via Trasnilvanica te duc direct în oraș. Ajungi la gara mare, iar de acolo ai încă câteva sute de metri până la gara mică, acolo unde peste drum se află Centrul Național de Informare și Promovare Turistică și sediul Salvamont Vatra Dornei, dar și ultima bornă a traseului nostru de astăzi.
În ediția următoare, fix de la această bornă, plecăm spre Poiana Negri, ultima rută din traseul Via Transilvanica în Bucovina.
P.S. Am ajuns și până la sediul Tășuleasa Social, în Pasul Tihuța, acolo unde a luat naștere tot acest proiect minunat, Via Transilvanica. Am stat de vorbă cu Alin Ușeriu, la el acasă, și ne-a vorbit atât de frumos despre Bucovina și potențialul ei turistic, încât trebuie neapărat să nu ratezi următoarele ediții ale călătoriei noastre.
Video-urile le găsești pe site-ul www.cevaltceva.ro sau pe contul nostru de YouTube/ #cevaltceva.
Foto: suceava.club
Informații despre traseul de astăzi
