PDL intră pe mâinile încasatorului, sergentului, boemului?

Prezentul deţinător, Emil Boc, evoluează cam pierdut, deşi cu o aparenţă de energie, între liniile sale, fiind aproape limpede că haina care i se potriveşte este cea a "executivului", nu a politicianului cu oarece amplitudine. Şi totuşi, Boc a fost cândva un parlamentar mai mult decât promiţător, însă abilităţile şi flexibilitatea i s-au pierdut pe drum, alungate de o rigiditate care a înflorit exponenţial. Atitudine care l-a făcut să impună în spaţiul public imaginea executantului perfect. Însoţită de o "cârcă" oţelită, capabilă să îndure, să îndure, să îndure... Din această perspectivă, prim-ministrul l-a detronat la pas pe Mircea Geoană şi s-a încoronat drept încasatorul "numărul unu" al politicii româneşti. Acest profil se poate întregi cu aparenta inexistenţă a simţului revoltei. Neîndoielnic că omul Emil are revolte interioare, dar vuietul lor este auzit doar de sine şi feluritele răzvrătiri sunt dresate printr-o gândire stoică.

În ultima sa campanie de seducere a "poporului" PDL, Emil Boc nu a dat semne de înmuiere. L-a îmbrăţişat pe "nu" şi a rămas iremediabil agăţat de negaţii. Ziariştii nu ii vor smulge declaraţii, din partid nu vor fi dezertări, PDL nu va avea probleme cu unitatea. Şi nici nu a avut timp să se bucure, de exemplu, de sărbătoarea Muncii, pentru că, bineînţeles, muncea. De fapt, nici nu a avut de ce să fie elocvent, pentru el vorbind Traian Băsescu sau Elena Udrea.

Deşi diverşi îl pun în contrapondere cu micul premier (este un automatism), Vasile Blaga este cam din acelaşi club. Ambii se însoresc de la Traian Băsescu, deşi lumina de acolo îi scaldă diferit şi sunt de aceeaşi băţoşenie intrinsecă. Doar că Blaga are un acel "ceva" care satisface un soi de alean după omul forte. Este mâna de oţel care îţi dă un bobârnac duios şi nu te superi, ba mai vrei. Vasile Blaga ar fi fost foarte preţuit într-un partid din "perfidul Albion". El este organizatorul, sergentul, cătana bătrână care scoate untul din recruţi. Laconismul lui Blaga induce altceva decât cel al lui Boc, anume forţa. Uneori, rebeliunile (reale?) ale lui Blaga răzbat, pentru că el mai şi zgârie, în timp ce Boc doar strânge în pumn o batistă albă şi apretată, de băiat cuminte.

Emil Boc şi Vasile Blaga sunt două pietre tari, dar care se încing diferit. Şi la aşa dogori, puţinele minţi deschise din PDL ar respira mai uşor în fumul pipei boeme a tânărului Paleologu. Uneori partidele de felul PDL îngăduie spre vârf persoane ca Toader Paleologu şi se legitimează prin ele, prin parfumul anti-sistem.Este un lux pe care şi-l permit, pentru că aduce câştiguri garantate de imagine. Încă liber de povara marilor mize, Paleologu jr. îşi etalează destins şi distinct penajul de păun în ţara pinguinilor. Aerul uşor aiurit n-ar trebui să înşele, căci tânărul domn are un discurs curgător, decent, cu farmec şi care capitalizează speranţa. Doar trebuie să aibă răbdare. Căci nu este încă timpul lui.

Şi nu este timpul lui, pentru că după Convenţia Naţională, PDL va fi acelaşi. Şi va rămâne acelaşi pentru că îl împiedică limitele şi toleranţa scăzută faţă de schimbarea modelului de lider.