Medierea litigiilor, operaţională începând de miercuri

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor, potrivit Legii 370/2009 pentru modificarea şi completarea Legii 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Astfel, organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.

Astfel, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR) a întocmit şi un prim Ghid de mediere adresat magistraţilor, care conţine elemente practice prin care, începând de 3 martie, judecatorii şi procurorii din Romania vor putea pune în aplicare dispoziţiile Legii medierii, ca principală modalitate de degrevare a instanţelor de dosare, care vor putea fi soluţionate mult mai repede, ieftin şi într-un mod avantajos pentru toate părţile.

Legea medierii creează cadrul în care rolul judecătorului în soluţionarea amiabilă a litigiului este bine definitiv şi delimitat.

În exercitarea rolului activ, judecătorul este obligat să stăruie în soluţionarea amiabilă a litigiului, implicându-se el însuşi în a da sfaturile adecvate părţilor (art. 129 alin. 2 Cod de procedură civilă), dar şi să le aducă acestora la cunoştinţă informaţii despre modalitatea de organizare şi funcţionare a instituţiei medierii (art. 6 din Legea 192/2006).

Implicarea judecătorului de caz în procedura medierii poate avea loc numai după declanşarea procesului civil sau penal. Potrivit dispoziţiilor din Legea 192/2006 modificată prin Legea 370/2009, se poate recurge la mediere: în orice litigiu de natură civilă; în orice litigiu de natură comercială; în litigiile de familie: neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la
întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, respectiv în legătură cu divorţul şi cererile accesorii acestuia; în litigiile având ca obiect conflictele din domeniul protecţiei consumatorilor: în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor; în materia conflictelor de drepturi în domeniul litigiilor de muncă; în materie penală: numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că răspunderea penală este înlăturată prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.

De exemplu, intră în această categorie acţiunile în reclamaţie de stat (cum este cea pentru stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei), acţiunile în
contestaţie de stat (de exemplu cea în contestarea recunoaşterii de paternitate sau de maternitate, ori acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie) şi acţiunile în modificare de stat (acţiunea de divorţ, acţiunea în desfacerea adopţiei).

Atunci când se confruntă cu un caz pretabil la mediere, judecătorul (respectiv procurorul şi lucrătorul de poliţie judiciară în situaţiile permise de legea penală, dar şi arbitrul sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale) are obligaţia de a informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii şi de a le îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea conflictelor dintre ele, aşa cum dispun în mod explicit dispoziţiile art. 6 din legea modificată în 20095.

Desigur, nimic nu împiedică ca o asemenea procedură de informare să înceapă chiar din momentul depunerii acţiunii la registratura instanţei, ceea ce ar implica luarea unor decizii administrative de către conducerea instanţei cu privire la organizarea unui punct de informare pentru mediere, se arată în Ghidul UNJR.

De asemenea, arată sursa citată, trebuie aduse la cunoştinţa părţilor şi facilităţile oferite de stat pentru încurajarea medierii: posibilitatea de a apela la ajutorul public judiciar în cazul în care apelarea la mediere ar fi prea costisitoare pentru ele, precum şi posibilitatea restituirii taxelor de timbru avansate (conform dispoziţiilor din OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă).

Este posibil ca între părţi să existe o clauză anterioară de mediere sau de conciliere convenţională a unui eventual litigiu care s-ar ivi în relaţiile juridice
desfăşurate între ele. În acest caz, judecătorul ar trebui să le reamintească părţilor de această convenţie, dar opoziţia părţilor de a o respecta nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii de către instanţa de judecată.

Legea nu arată care trebuie să fie cuvintele sau expresiile folosite de judecător în această procedură de informare. Dar pentru ca judecătorul să fie
convingător şi dispoziţiile menţionate mai sus să îşi atingă scopul, este nevoie ca la rândul său să fie convins de utilitatea medierii.

Deşi legea nu prevede, este evident că judecătorul trebuie să indice părţilor locul unde acestea pot găsi mediatorii, respectiv să le îndrume către locul unde este disponibil Tabloul mediatorilor: pe internet (www.cmediere.ro), respectiv în sediul instanţei.

Dacă sunt disponibile afişe sau broşuri ale cabinetelor locale ori asociaţiilor de mediatori, judecătorul sau grefierul poate îndruma părţile direct către aceste materiale. Când toate părţile sunt prezente în faţa judecătorului, acesta le va sfătui să se prezinte împreună la mediator.

Dacă părţile recurg la mediere anterior declanşării procedurii judiciare, în articolul 49 se prevede că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere.

Potrivit articolului 56, alineatul 1, procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.

Ghidul menţionează că în cazul în care părţile au încheiat o înţelegere parţială, pentru restul aspectelor nesoluţionate amiabil orice parte se poate adresa instanţei.

De asemenea, există această posibilitate şi în caz de eşuare a medierii sau de depunere a contractului.

Pe de altă parte, dacă părţile recurg la mediere după sesizarea instanţei de judecată, conform articolul 62 din lege instanţa de judecată va suspenda judecarea cauzei civile la cererea părţilor, în condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Totodată, cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.

Rezultă, aşadar, că intenţia legiuitorului a fost de a sugera mediatorilor soluţionarea disputei în cel mult 3 luni de la data începerii procedurii de mediere.
Dacă finalizarea acesteia nu s-a putut realiza în aceste termen, medierea poate fi continuată însă fără a mai avea ca efect suspendarea termenului de perimare.

Înţelegerea obţinută în urma medierii este un contract între părţi în înţelesul articolului 942 Cod civil, mai exact un contract de tranzacţie conform articolului 1704 Cod civil la care se putea ajunge, evident, şi fără intervenţia mediatorului.

Acordul de mediere poate fi încheiat oral sau în scris, nefiind obligatoriu ca înţelegerea părţilor prin care se încheie disputa să se materializeze în forma scrisă.

În multe cazuri acordul, materializat într-un contract, este neaplicabil - de exemplu, disputele obişnuite de familie, cele de la locul de muncă (cele necontractuale), intraorganizaţionale (dispute între departamente), interculturale, în şcoală (elev-elev, profesor-elev) etc.

Contractul poate fi consemnat, ad probationem, într-un document ce are valoare de înscris sub semnătură privată. Pentru a-i da valoare de înscris autentic,
părţile au la îndemână două căi, una extrajudiciară şi cealaltă judiciară, în funcţie de momentul în care a intervenit medierea.

Astfel, potrivit articolului 59 din Legea 192, dacă părţile ajung la o înţelegere ea poate fi supusă verificării notarului public în vederea autentificării sau, după caz părţile pot supune înţelegerea verificării de către instanţa de judecată în vederea încuviinţării, obţinând în acest fel un titlu executoriu. Din formularea textului ("după caz") rezultă în mod indubitabil că se poate apela la instanţă pentru validarea acordului numai dacă acesta priveşte un litigiul ce fusese deja înregistrat pe rolul instanţei anterior demarării medierii. O interpretarea contrară, în sensul că acordul poate fi supus încuviinţării de către instanţa de judecată chiar dacă se referă la un litigiu neînregistrat pe rolul instanţei, ar avea drept consecinţă preluarea de către judecători a unor sarcini specifice notarilor (autentificarea actelor la cererea părţilor), ceea ce este inacceptabil în contextul în care unul din scopurile medierii este tocmai
degrevarea instanţelor.

Ghidul precizează că părţile care se prezintă cu acordul de mediere la notar vor trebui să achite o taxă de autentificare, pe când dacă l-ar supune încuviinţării de către instanţă nu s-ar percepe nicio taxă suplimentară şi, mai mult, se va putea restitui la cerere taxa de timbru achitată la înregistrarea acţiunii.

UNJR susţine că în România justiţiabilii fac plângeri şi cereri pentru orice. Gradul de toleranţă la acţiunile uşor vătămătoare ale unor împotriva altora este unul redus, accesul la justiţie este relativ uşor, iar existenţa instanţelor în fiecare localitate importantă din România explică numărul mare al dosarelor. Ceea ce părţile nu întrevăd atunci când promovează acţiunea sunt şansele de a câştiga procesul, timpul cât va dura acesta şi cheltuielile finale ale demersului judiciar.

În privinţa primul aspect, UNJR arată că justiţia română suferă de problema lipsei de jurisprudenţă unitară. Datorită legislaţiei deficitare dar şi a unei exacerbări a rolului judecătorului în interpretarea legii, nu puţine sunt situaţiile în care acţiuni similare sunt soluţionate în mod diferit de judecători din instanţe din judeţe diferite sau uneori chiar din aceeaşi instanţă.

Oricum, spune Unjr, prin intermediul medierii niciuna dintre părţi nu este stigmatizată ca perdant.