Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoPetre Roman afirmă, într-un interviu pentru MEDIAFAX, că generaţiile care s-au născut după Revoluţie trebuie să reţină că acest eveniment a avut ca motivaţie libertatea, că este poate cel mai frumos simbol, mit, legendă dar şi că, 20 de ani mai târziu, se simte furios pentru degradarea politică.
Prezentăm integral interviul acordat de Petre Roman:
Reporter: E o generaţie perfect funcţională acum de oameni care erau fie foarte mici fie nenăscuţi la Revoluţie. Oameni care au crescut auzind foarte multe date contradictorii despre Revoluţie. De ce au apărut aceste contradicţii?
Petre Roman: Contradicţiile acestea au apărut. Deşi îmi pare foarte rău că au apărut, ele aveau totuşi un temei. Şi anume că evenimentele pe care noi le considerăm ca Revoluţie fiindcă au produs o schimbare totală, radicală şi brutală, foarte rapidă, aproape instantanee, au fost făcute de oameni care au avut curajul să iasă în stradă şi de popor pur şi simplu. Chestiunea însă este că, imediat după aceea, în prima formă de putere care s-a instaurat, au apărut prea mulţi dintre oamenii fostului regim...oameni care fuseseră în vechiul regim, care ocupaseră anumite funcţii în regimul comunist, ba chiar şi securişti, care pe făgaşul acesta al vidului de putere care s-a creat şi cu Iliescu care, dintr-un reflex politic foarte abil, s-a bizuit pe oamenii pe care îi cunoştea, deci care erau neapărat din vechea structură, s-a creat o imagine oarecum de confiscare a Revoluţiei. Lucrurile nu stăteau aşa. O dovadă că nu stăteau aşa sunt eu însumi. Eu am ajuns prim-ministru mai ales prin legitimitatea revoluţionară pe care o aveam. Şi, mă rog, şi fiindcă eram cunoscut ca profesor, ca om de ştiinţă. Aveam în trecutul meu acei trei ani la doctorat în Franţa. Cu alte cuvinte, aveam o desprindere de comunism. Şi eram un om stimat şi de studenţi şi de mediile academice.
R.: Se vor limpezi lucrurile? Vor dispărea aceste contradicţii? Va exista la un moment dat o părere unitară despre ceea ce a însemnat Revoluţia?
P.R.: Eu cred că lucrurile s-au limpezit în ceea ce priveşte desfăşurarea Revoluţiei în tot ceea ce priveşte prăbuşirea regimului Ceauşescu, plecarea lui Ceauşescu şi prăbuşirea întregului eşafodaj al instituţiilor. În privinţa aceasta cred că lucrurile sunt lămurite. Eu cred că nu se mai vorbeşte astăzi de vreo contestare a Revoluţiei. Dar ceea ce rămâne neclar este această chestiune: a fost recuperată Revoluţia de către cei din vechiul regim? Şi a fost recuperată de ei într-o anumită măsură fiindcă am avut două momente foarte urâte: 13-15 iunie şi septembrie 1991 când un Guvern legitim şi care se bucura de mare încredere a fost eliminat printr-un puci bolşevic - pentru că asta a fost în septembrie 1991.
Prin urmare, se poate vorbi despre faptul că linia a doua - adică oamenii care au fost ai vechiului regim - au rămas, s-au infiltrat foarte bine. Şi asta a fost posibil tocmai din cauză că regimul s-a prăbuşit instantaneu. În decurs de câteva ore - asta o să vă fie greu să înţelegeţi - în decurs de câteva ore, toate instituţiile statului au dispărut. Toate. Nimeni nu mai accepta vreo referinţă la aceste instituţii. Deci toţi, dintr-o dată, inclusiv cei care au fost lingăii lui Ceauşescu - au devenit anti-ceauşişti. Pentru că era foarte simplu.
Am avut spre exemplu o situaţie care nu era deloc comodă. Şi anume, în primul Parlament liber ales al României a fost ales ca preşedinte al Senatului României un vechi comunist, Bârlădeanu, şi ca preşedinte al Camerei Deputaţilor, un vechi comunist, Dan Marţian. Sigur că asta a creat o problemă. Eu am devenit prim-ministru şi la cererea acelora care erau clar separaţi de comunişti - disidenţii, revoluţionarii - eu am devenit prim-ministru cu condiţia să nu fiu angajat politic. Şi eu, până la alegerile din mai 1991, n-am fost angajat politic. După aceea sigur că am urmat , am fost înscris ca independent. Deci a fost un fel de colcăială în care lupta politică, reţelele fostului regim au fost prezente.
R.: Era imposibil de evitat ca foştii ceauşişti să devină parte din noua putere?
P.R.: Era imposibil. Cred că era imposibil de evitat pentru că aici în România l-am avut preşedinte pe Iliescu. Iliescu era un om foarte popular din cauză că se opusese lui Ceauşescu şi meritul lui este acela – eu am multe conturi pe care le-am reglat cu Iliescu, dar asta nu înseamnă că nu văd lucrurile aşa cum sunt – el a avut un mare merit că s-a opus lui Ceauşescu în ’71-’72, când Ceauşescu era foarte popular în România. Dacă atunci s-ar fi organizat alegeri absolut libere, Ceauşescu lua 90 la sută. El s-a opus lui Ceauşescu pentru că a văzut ce nebunie vine din partea lui Ceauşescu. Şi a avut curajul ăsta, alţii n-au avut. Prin urmare, el a devenit un om foarte apreciat.
Or, în momentul ’89, când în Occident nimeni, absolut nimeni, nu credea că se va prăbuşi sistemul comunist (...) în momentul acela, Iliescu, care fusese un ideal pentru Perestroika, a devenit un om în urma evenimentelor. El încă a jucat un rol bun în primele luni, fiind un foarte, foarte abil politician. A ţinut echilibrul, având energia necesară, doar că s-a bizuit mult prea mult pe oamenii din vechiul regim, pe care-i cunoştea, de altminteri.
Într-o ţară ca Cehoslovacia, unde a existat Havel – şi acolo, oameni din reţelele fostului partid comunist şi ai Securităţii lor s-au infiltrat foarte bine. Nu mai era vorba de un Iliescu, fost comunist. Era vorba de Havel, marele disident. În Polonia, la fel. Deci, puterea acestor reţele de a se infiltra în societate era foarte mare, şi unul dintre motive – motivele trebuie discutate dintr-o analiză sociologică şi, chiar, psihosociologică, dar unul dintre motive este acela al arhivelor securităţii - la noi şi peste tot – care însemna o mare capacitate de şantaj. Noi nici acum nu ştim câţi informatori a avut Securitatea. Probabil ca ziarist ai sentimentul că arhivele de Securitate au fost desecretizate. (...)
R.În toată această masă de foşti ceauşişti deveniţi anti-ceauşişti, de oameni care aveau un background solid în materie de politic, dumneavoastră cum aţi ajuns la Televiziune?
P.R.: La Televiziune am ajuns venind din Piaţa Revoluţiei, de pe balcon, după fuga lui Ceauşescu. Eu n-am fost la Televiziune.
R.: Acolo cum aţi ajuns?
PR.: Acolo am ajuns... Sigur că evenimentele declanşate la Timişoara sunt evenimentele care declanşează Revoluţia. Acolo are loc prima represiune, 63 de oameni ucişi, foarte mulţi răniţi ... Dar momentul care schimbă complet datele problemei este, totuşi, baricada, unde eu m-am dus de la Politehnică, după mitingul lui Ceauşescu, atunci când un prieten mi-a spus că e o mişcare la Inter, se face un fel de baricadă şi m-am dus.
Ce mă stăpânea pe mine în momentul acela? Mă stăpânea un sentiment de revoltă totală, nu mă mai interesa altceva decât să mă exprim, să răbufnesc, să dau afară. Era un rebel în stadiu pur. De multe ori m-am gândit cum eram. Nu se potriveşte – după aceea am încercat să judec obiectiv – nu se potriveşte: profesor, cercetător şi baricadă. Nu prea se potrivea, dar uite că...
R. Singur sau cu studenţi la baricadă?
P.R.: Nu. La baricadă, singur. De altfel şi ăsta este un element clar care arată caracterul absolut spontan, noi nu ne cunoşteam, noi cei de la baricadă. Absolut deloc. Ne-am regăsit acolo, fiecare venind în felul lui. Nu se cunoşteau dinainte. Practic, niciunii nu se cunoşteau dinainte. Acolo, în focul luptei pentru baricadă... acolo, şi nici acolo nu ne-am cunoscut. Nu ne vorbeam pe nume. Că nu ne ştiam. Vorbeam: "bă, tu ăla". Acolo, la baricadă, e un lucru foarte important de spus.
Baricada a fost... a rezistat atât de mult cât a rezistat pentru că erau acolo tineri, tineri de 15, 16 17 ani, care erau de o temeritate fără limite şi în câteva rânduri, când au încercat să străpungă baricada, s-au luptat aşa, cum să spun, la orice sacrificiu.
Ce era baricada asta? Imagini nu există. Iată ce înseamnă marile complicităţi ale vechiului regim. Evident că la baricadă s-a filmat, începând de la ora 12.00 – 1.00, până când baricada a fost pusă efectiv, pe la ora trei jumătate, şi cât am rezistat noi, până la unsprezece jumătate noaptea, toate filmările care s-au făcut nu există nici astăzi.
R.: De ce nu există?
PR.: Pentru că, probabil, cei mai mulţi au interes să nu se vadă ce se vedea.
R.: Dumneavoastră aţi văzut. Ce s-a văzut acolo şi acum nu putem vedea?
PR.: Nu, eu am fost acolo. Deci, în principal, cred că ceea ce nu voiau să se vadă erau două lucruri: în primul rând cordonul militar în care erau tot felul de oameni – poliţişti, securişti, miliţieni adică – şi, bineînţeles, Armata. Armata, ofiţeri – ăştia apar şi ei în aceste imagini, categoric. Evident că oamenii ăştia n-au niciun interes să... şi toţi cei care au dat ordine. De altfel, diversiunea care s-a creat după 22 decembrie despre asta vorbeşte. Şi, în al doilea rând, de asemenea, cei care circulau prin mulţime şi erau, de fapt, tot agenţi ai Securităţii. Aceste filme – am fost ministru, am ocupat în stat o mulţime de funcţii, am fost la putere, la un moment dat, într-o echipă absolut necomunistă, cea care a fost din ’96 până în 2000 – şi totuşi nu am pus mâna pe aceste imagini.
Revin şi spun: baricada era un şir de mese, scaune, bare, ce-am găsit pe acolo, şi totuşi au blocat circulaţia, nu au putut să ne dea la o parte până nu au tras în noi cu gloanţe de război, la 23.35 din câte ştiu eu. Şi în momentul acela, din 82 câţi ştim noi că eram la baricadă, asta e o cifră confirmată de mai mulţi colegi de la baricadă şi în primul rând de Dan Iosif, Dumnezeu să-l ierte. Din 82, 39 au fost ucişi.
R. Şi totuşi viaţa dumneavoastră s-a schimbat. Spuneţi că acel spirit rebel... care nu se potrivea
PR.: Nu se potrivea.. da, că putea să se încheie viaţa mea acolo. Puteam să fiu între cei 39.
R.: Dar nu s-a încheiat şi, deşi rebel, foarte puţin timp după eraţi în CFSN. Cum s-a întâmplat?
R: CFSN-ul s-a format în seara de 22 decembrie, după ce au început tirurile teroriste la Televiziune, la etajul 11. Cum s-a făcut CFSN-ul ăsta? Că aici foarte mulţi au speculat. Eu am fost acolo. Fiecare a dat nume. Nimeni n-a venit cu o listă. Noi am pus pe listă ce ştiam. De exemplu am pus-o pe Doina Cornea, pe Laszlo Tokes, pe Mircea Dinescu, pe Ana Blandiana, pe Andrei Pleşu... Că îi ştiam că sunt oameni care se opuseseră într-un fel sau altul regimului. Pe urmă ne-am pus pe noi, cei de la Baricadă. Aşa apare şi Romeo Raicu, şi Radu Silaghi şi alţii. Alţii au venit cu alte nume, habar n-aveam cine erau. Şi în acest CFSN format din 39 – finalmente, lista care s-a încheiat în seara aceea cu ideea că oricum vor fi mult mai mulţi – din ăştia 39, 5 erau foşti comunişti. Adică, pot să vi-i spun: erau Iliescu, Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Brucan şi Dan Marţian. Prin urmare, despre ce complot este vorba? Am văzut cum s-a făcut lista. Nu se poate vorbi despre asta. Se poate vorbi despre cei care au pătruns în sfera puterii odată cu Iliescu.
R.Şi acum, după 20 de ani, societatea românească este aşa cum v-aţi imaginat-o atunci?
PR: Nu, nu e. De altminteri, e un lucru care m-a frământat tot timpul şi încă mă doare, fiindcă Revoluţia română a fost unul dintre cele mai importante evenimente în istoria Europei şi într-un fel în istoria lumii. A fost o schimbare de un radicalism excepţional, rar întâlnit, cu o capacitate transformatoare extraordinară, pentru că toate instituţiile regimului comunist s-au schimbat în decurs de câteva ore.
În momentul în care eram pe balcon, pe celebrul balcon, şi am spus câteva cuvinte de pe acel balcon, în faţa mea erau peste 100.000 de oameni care au strigat "Alegeri libere!". Păi în momentul în care au strigat alegeri libere s-a terminat, gata, regimul comunist era mort şi îngropat. (...) Românii care au ieşit în stradă, întâi la Timişoara şi apoi la Bucureşti (...), imaginea pe care o proiectau ei pentru viitor – o imagine democratică – eu pot să apreciez astăzi că era cu mult mai umanistă, cu mult mai curată decât ce era şi ce este acum democraţia în Occident, nemaivorbind de cea din România. Fiindcă sigur că instituţiile democratice şi ale economiei de piaţă care să facă să funcţioneze o democraţie nu funcţionează în România. Nu funcţionează în Occident, darămite în România. Adică în România avem, din păcate, mari dezechilibre, polarizări sociale grave şi derapaje chiar...
R.: Dacă ar fi să se întoarcă timpul v-aţi duce din nou la Revoluţie?
P.R.: Categoric. Motivaţia evenimentelor şi de la Timişoara şi de la Bucureşti a fost libertatea. Mai e vreun român astăzi care să fie de acord să îşi piardă libertatea? Nu cred. Prin urmare, aş lua-o de la capăt fără ezitare. Şi dacă cumva s-ar întâmpla în politica noastră de astăzi ca cineva să mai vrea să-şi aroge vreun drept de a încălca libertatea, aş face la fel.
R. Trebuie să vă întreb, pentru că este unul dintre lucrurile pe care le-am auzit constant când am intrebat despre dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu puloverul? Am văzut că joi (n.r. - la simpozionul pe tema Revoluţiei) s-a transformat într-un pulover mov...
PR: A fost intenţionat că m-am dus în puloverul acela joi. Puloverul (n.r. - roşu) îl am. Nu m-am dus chiar cu el, joi, deşi poate că era bine să mă duc. L-am mai purtat de câteva ori. Este bine-merci. Dar el este puloverul meu de prim-ministru, nu de revoluţionar. În imaginile de la Revoluţie, era un pulover dintr-ăsta de lână, făcut la ţară, croşetat. Ţinea de cald. Era cu un fel de banderole albastre, el era culoarea aceea gri, tipică pentru puloverele croşetate manual, cum se fac ele la ţară. Deci, puloverul acela este bine-merci şi – un lucru important – îl pot purta pentru că am aceeaşi greutate ca atunci .
R. Ce să reţină cei care n-au apucat să trăiască acel moment?
PR.: Păi faptul că Revoluţia este extrem de importantă în istoria română. Cred că este poate cel mai frumos simbol, mit, legendă. Din păcate, a intervenit contestarea despre care am vorbit. Dar, parcă, pe măsură ce trece timpul, recuperăm din imaginea frumoasă a felului în care ne-am cucerit libertatea, pentru că despre asta a fost vorba.
R.: Din felul în care vorbiţi păreţi dezamăgit de rolul pe care spuneţi că l-aţi avut şi de ceea ce s-a întâmplat după aceea...
P.R.: Nu sunt dezamăgit. Sunt furios în legătură cu degradarea politicii din România. Pentru asta sunt foarte furios. Pentru că astăzi sunt mult mai mulţi oameni cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de problemele ţării . Nu le pasă decât de fundul lor....ca să mă citezi...de interesul lor.
Dar nu pot vorbi despre dezamăgire. Dezamăgirea nu foloseşte în politică la nimic. Un om politic dezamăgit este mort şi îngropat.
Dar sunt furios în legătură cu această extraordinar de urâtă declasare a politicii care nu îşi mai propune să construiască, să facă bine, să se ocupe de oameni... Doar să-i păcălească. Şi îi păcăleşte la greu.
