2007 în politică - anul Racului

  Aderarea României la Uniunea Europeană i-a privat pe politicieni de raportarea la termene, etape, criterii de îndeplinit şi constrângeri. Incapabili să proiecteze şi să-şi asume singuri viitorul, plecând de la interesul naţional, principalii actori politici s-au ghidat după obsesiile şi antipatiile personale.
Semnalul războiului sterp a fost dat la 11 ianuarie, odată cu izbucnirea scandalului legat de scrisorica primită, în 2005, de preşedintele Traian Băsescu de la premierul Călin Popescu-Tăriceanu, prin care acesta din urmă îi cerea şefului statului să intervină pe lângă Parchet în favoarea omului de afaceri Dinu Patriciu.
Criza a fost declanşată de Elena Udrea, femeia fatală a politicii dâmboviţene, care şi-a adus subit aminte, taman într-o emisiune televizată, că, pe când se fâţâia cu treabă prin Cotroceni, parcă ar fi zărit bileţelul cu pricina.

Tăriceanu a negat existenţa mesajului

Tăriceanu, aflat în plin congres PNL, a negat vehement existenţa mesajului. Peşedintele Băsescu l-a contrazis, dar fără să fie foarte sigur pe sine. Până la identificarea documentului în arhivele prezidenţiale şi publicarea lui au trecut zile bune în care presa a tocat, conştiincioasă, nervii opiniei publice.
Dar tocmai regia penibilă a întregului episod a creat impresia premeditării şi a complicităţii dintre Băsescu şi Udrea.
Mai mult, după ce, la 17 ianuarie, a fost dat la iveală, bileţelul l-a incriminat pe şeful statului în aceeaşi măsură ca şi pe premier.
Şi asta pentru că marele luptător anticorupţie a tolerat gestul lui Tăriceanu, atâta vreme cât acesta îi era aliat, doar pentru a se releva ulterior drept mic şantajist prin intermediari.
În consecinţă, ceea ce trebuia să ducă la debarcarea lui Tăriceanu din fruntea Cabinetului, şi eventual, din conducerea PNL, s-a întors împotriva preşedintelui.

Reacţia PSD

PSD a reacţionat dur, cerând demisia lui Tăriceanu, dar şi suspendarea preşedintelui Traian Băsescu.Ulterior, din motive tactice, social-democraţii au ales să nu lupte pe două fronturi, renunţând la iniţierea unei moţiuni de cenzură şi folosindu-şi muniţia împotriva principalului inamic.
Acest fapt a condus la constituirea unei coaliţii pestriţe antibăsesciene. Liberalii s-au raliat fără mare entuziasm, dar recunoscători că episodul bileţelului nu a dus la pierderea puterii. La rândul lor, PRM, PC şi UDMR au aderat, treptat, şi din motive proprii, la acţiunea principalului partid de opoziţie.
Pus la colţ, Băsescu a răspuns, după ce PSD definitivase actul de acuzare, venind în Camere, la 14 februarie, pentru a-i trage de urechi pe parlamentarii care i se opuneau. Găselniţa sa a fost „votul uninominal”, folosit ca o bâtă politică. Mai mult, preşedintele a ameninţat că va chema poporul la referendum, dacă aleşii neamului vor ezita să-i respecte solicitarea privind reformarea clasei politice.

Europarlamentare amânate

Jocul pe contre a continuat. Tăriceanu a amânat, în martie, europarlamentarele, invocând necesitatea ca scrutinul să nu fie viciat de teme străine precum cele legate de suspendarea preşedintelui sau de uninominal. În plus, refuzul miniştrilor PD de a semna ordonanţa de urgenţă i-a furnizat lui Tăriceanu pretextul pentru a se debarasa de ei.
La 1 aprilie, Tăriceanu a organizat o conferinţă de presă, anunţând că e nevoie de o nouă formulă guvernamentală, din care PD să fie exclus.
În acest timp, PSD a continuat acţiunea de suspendare a şefului statului. La 3 aprilie, Cabinetul Tăriceanu II a fost aprobat de Parlament, iar sprijinul acordat de PSD a generat speculaţii privind susţinerea oferită, la schimb, de PNL pentru procedura de impeachment.

Suspendarea lui Băsescu

La 19 aprilie, în urma avizului Consultativ al Curţii Constituţionale, inevitabilul s-a produs: 322 de parlamentari au decis suspendarea din funcţie a şefului statului. Bineînţeles că Băsescu nu a demisionat şi a plecat urechea la rugăminţile „poporului” de strânsură care l-a implorat în Piaţa Univeristăţii să nu renunţe la luptă.
Generoşi, românii l-au graţiat pe Băsescu, permiţându-i să revină la Cotroceni, unde în perioada suspendării, s-a aflat interimar Văcăroiu. Preşedintele nu a învăţat însă nimic din lecţia de umilinţă care îi fusese predată de Parlament. Înrăit şi încrâncenat, el a tradus rezultatele referendumului drept un mandat popular privind urmărirea propriilor fantome: astfel, el a declarat că a primit undă verde pentru reformarea clasei politice, pentru modificarea Constituţiei, pentru legea lustraţiei şi cele ale siguranţei naţionale, dar şi pentru irigarea ogoarelor patriei sau canalizarea oraşelor.
Preocuparea sa chinuitoare a rămas însă debarcarea lui Tăriceanu.

Cruciada pentru uninominal

Nici cruciada pentru vot uninominal nu a dat roadele scontate. Băsescu a decis organizarea referendumului în chiar ziua destinată amânatelor alegeri europarlamentare, în speranţa că, astfel, va putea face mascat reclamă PD şi PLD. Ceea ce a câştigat pe o parte a pierdut însă pe cealaltă: partidele prezidenţiale au obţinut într-adevăr un scor bun, dar absenteismul masiv la referendum i-a negat legitimitatea de a mai vorbi în numele poporului.
Lui Băsescu nu i-a mai rămas decât să înghită hapul amar al înfrângerii şi să dea semnalul unificării PD şi PLD, în perspectiva viitoarelor bătălii electorale.