“Șoapte de speranță”, poveste emoționantă cu trimitere la soarta evreilor, semnată de un elev rădăuțean

Elevi și profesori ai Colegiului Național „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți au organizat o serie de activități prin care au comemorat victimele Holocaustului, una dintre cele mai funeste și funebre tragedii care au marcat umanitatea.

Elevul Cristian Vlădeanu, din clasa a XI-a E, a abordat în povestirea “Șoapte de speranță” compoziție proprie, episoade care fac trimitere la soarta evreilor: noaptea de cristal, legile rasiale, marginalizarea evreilor, drama Holocaustului.

• “Șoapte de speranță” - autor Cristian Vlădeanu, clasa a XI-a E

I

  În timp ce mă îndreptam spre casă, lihnit și obosit după încă o zi de școală, văd în fața magazinului tatălui meu, Barak, doi bărbați înalți și masivi, îmbrăcați în veșnica lor uniformă de un gri pământiu.

Amândoi aveau în piept, deasupra inimii, un mic ecuson în forma svasticii. Apropiindu-mă de magazin îi aud râzând, piepturile lor tresărind cu o bucurie stranie.

Nu spun nimic și trec pe lângă ei cu capul plecat. Nici nu și-au dat seama că am trecut prin spatele lor, însă am putut auzi ce vorbeau. Unul dintre ei, cel din stânga,  avea o față mai pătrățoasă și maxilar ascuțit, avea o voce groasă, față de prietenul său, care părea mai laș, considerând faptul că acesta doar asculta și râdea la spusele celuilalt.

  -Diseară, dragul nostru bătrân Barak va avea o vizită neașteptată!

  -Hahaha! Ai dreptate, Bastian. Râde lașul.

  Îmi strâng pumnii și un mic zâmbet îmi înseninează fața obosită. Poate cei doi vor veni și vor cumpăra niște bijuterii pentru nevestele lor, mă gândeam. Tatăl meu este destul de cunoscut aici, în Berlin, pentru micul său magazin în care vinde coliere și cercei din cele mai prețioase pietre din toată țara!

Ah, va fi încântat de această veste!

II

  Ajuns acasă, mi-am pus geanta mea de piele, nouă, pe un scaun lângă ușă, pentru a mă dezlega la pantofi. Îmi dau sacoul jos, merg direct spre bucătărie de unde deja simt un miros ce îmi face stomacul să reacționeze. La masă, tatăl meu aștepta cuminte, citind dintr-un ziar de pe care am reușit să descifrez data, 9 noiembrie 1938, restul nu mă interesa.

Mama mea, Elisheva, punea pentru fiecare câte o farfurie în care se afla delicioasa mâncare pe care a gătit-o. Sora mea mai mare, Freida, vine și ea la masă într-un final, după ce terminase de scris ceva în micul ei jurnal. Freida avea 19 ani pe când eu, Gavriel, aveam 17 ani. Chiar dacă din când în când ne mai certam, până la urmă, eram frați și trebuia să ne iubim, sau cum a spus tatăl nostru „măcar să ne suportăm”.

Freida îmi zâmbește, se pare că astăzi e în toane bune. După mica rugăciune înainte de masă, toți patru am luat furculițele și am început să mâncăm cu poftă.

Mama mea nu a dat niciodată greș cu mâncarea, toate felurile pe care le prepară sunt absolut delicioase. Și pe lângă asta, este și foarte frumoasă. Acum văd de ce tatăl meu s-a căsătorit cu ea. Ochii ei verzi, fața îmbujorată și părul roșcat ar face inima oricărui bărbat să tresară.

Tatăl meu pe de altă parte, era un bărbat înalt, puternic și voinic, cu părul pieptănat tot timpul și obrajii rași. Purta mereu costum, cămașa și-o călca singur, ușurându-i astfel munca mamei, și avea mai mereu o aură impunătoare ce domina orice încăpere. Însă blândețea și gingășia mamei mele îl făcea să se topească și să o iubească și mai tare, de fiecare dată.

  Odată recitată și rugăciunea de după-masă, era timpul să mă apuc de teme. Ca de obicei, lăsam tema la matematică ultima, întrucât acest subiect nu era unul dintre preferatele mele.

În timp ce scriam, îmi aduceam aminte încet de ziua de astăzi, de la școală. Profesorul pe care toată lumea îl ura, Hans Schmidt, a vorbit, din nou, despre această rasă ariană promovată de către liderul nostru, Hitler.

„Oamenii ideali”, așa cum îi numea Schmidt, aveau părul de un blond asemănător grânelor și ochii albaștrii ca cerul.

Restul, ca și mine de fel, erau numiți inferiori. Însă eu, fiind evreu, eram batjocorit în deosebi. Schmidt avea o ciudă asupra evreilor pe care nu o voi înțelege niciodată, la fel ca și nasul său lung și ochii bulbucați. Mă numea, fără nicio jenă față de ceilalți colegi ai mei, bastard sau prost. Eu înghițeam și nu ziceam nimic, plecând capul în jos, complet dezarmat.

Aveam noroc doar de Ansel, un băiat cam de aceeași vârstă cu mine care, văzându-mă în pauze că încercam să îmi înghit lacrimile, venea la mine și purtam conversații lungi, care mă făceau să mă simt ca și cum aveam un prieten adevărat.

  Când ceasul bătuse ora nouă, am pus cartea pe care o citeam pe birou și am mers în baie, pentru a mă spăla și pregăti pentru somn. Îmbrăcat în pijamale, spălat pe dinți și pe tot corpul și simțindu-mi umerii căzând de oboseală, m-am strecurat sub plapuma groasă. Am zâmbit și chicotit simțind căldura îmbrățișându-mi corpul sleit de orice putere. Freida m-a auzit și a oftat, în mintea ei încă eram același băiețel de 4 ani care o urmărea curios oriunde mergea.

III

  Nici bine nu am adormit că am fost trezit de un zgomot gălăgios, de parcă cineva ar fi spart un geam.

Din camera părinților mei, îl aud pe tatăl meu ridicându-se rapid din pat și uitându-se pe geam.

De la etajul trei, de unde stăteam, se vedea totul perfect.

Eu și Freida ne-am uitat unul la altul speriați și întrebători.

Ne-am ridicat și am pășit în dreptul ferestrei.

Ochii ni se lărgiseră și respirația ni s-a oprit.

Țipete. Focuri.

Geamuri sparte și uși scoase cu forța din locul lor stăteau aruncate pe străzi. Freida a icnit zărind doi soldați germani aruncând un bolovan în geamul frumos pictat al magazinului tatălui nostru.

Din camera cealaltă, tata a tras o înjurătură pe care nu vreau să o repet. A fost prima dată când l-am auzit înjurând.

 O scenă macabră se desfășura sub ochii noștrii iar noi eram neputincioși. Soldați îmbrăcați în gri aruncau cu cărămizi și pietre în geamurile magazinelor tuturor evreilor din Berlin, distrugând orice vedeau în calea lor.

Râdeau gălăgios dând foc micilor magazine. Iubeau distrugerea, mizeria, durerea și suferința. Erau niște ființe fără suflet, fără compasiune sau empatie.

Ființe care aveau însă cosițe aurii și ochi albaștri, seci.

  Ușa camerei noastre se deschise dintr-o dată iar tata păși încet. M-a speriat. Nu pentru că a intrat în camera noastră fără să bată, ci pentru că fața lui era o mască a disperării zugrăvită cu un alb perlă. Căzu în genunchi și continuă să se holbeze la noi. Ochii săi, ce au fost odată căprui și plini de dragoste, erau acum goi, ca două sfere din sticlă. Clipise și lacrimi i s-au prelungit pe obraji. Am clătinat din cap. Nu. Nu puteam. Nu puteam să îmi văd tatăl plângând.

  -Ne-au distrus magazinul, ne-au lăsat fără nimic… Nu mai avem nimic. Vocea lui tremura, se frângea cu fiecare cuvânt. Își ascunse fața în pumnii încleștați și plânse. Tot corpul îi tremura. Nu l-am mai văzut niciodată așa… înfrânt.

  Mama stătea în pragul ușii, uitându-se la noi. Se aplecase și îl îmbrățișă pe tata din spate, brațele ei s-au înfășurat în jurul gâtului lui. Noi, eu și Freida, ne-am holbat la părinții noștri, după aceea unul la celălalt. Am dat din cap amândoi și, la fel ca mama, ne-am așezat jos, lângă tata, și l-am îmbrățișat.

Acea îmbrățișare, acel moment în care toți patru, cu lacrimi în ochi, stăteam lipiți și împărtășeam căldura și iubirea puternică resimțită, a fost pentru mine, un moment în care am realizat că familia e cel mai important nucleu din lume, ce se bazează pe sentimente reciproce, simțite în același timp, fiind ele pozitive ori negative.

IV

  Următoarea zi, am mers cu tatăl meu să vizităm magazinul nostru.

De fapt, fostul magazin. Totul a fost distrus, absolut totul. Din nou, l-am văzut pe tata cum plângea și încera să își șteargă lacrimile rapid, pentru a nu da de știre soldaților germani de tristețea pe care o simțea. Nu trebuia să facă asta, nu avea voie. De ce să izbucnească în urlete aici, pe stradă, iar toți ceilalți să se amuze? Ce era el, un clovn? O sursă de amuzament pentru soldații brutali? Se întorsese la mine și mă cuprinse strâmt, uitându-se în ochii mei. Aceeși ochi goi însă totodată plini de durere.

  -Gavriel, ai deja șaptesprezece ani, ești aproape adult. Cred că îți poți da seama singur de situația în care ne aflăm. Magazinul ne-a fost distrus, toate bijuteriile furate iar noi am rămas lefteri. Avem noroc însă, că eu și mama ta am strâns destui bani pentru a ne descurca pe o perioadă de timp. Însă, ceea ce vreau să spun este că… Hmm, cum să-ți spun fără să te fac să te simți trist…

  -Spune-mi direct ,tată, zic eu, cu determinare.

  -Oamenii ne urăsc, Gavriel. Mai ales nemții, ei ne urăsc cel mai tare. Vezi tu, suntem judecați încă de la naștere pentru că suntem evrei. Iar regimul impus de Hitler, șopti numele dictatorului întrucât vreo trei soldați se uitau la noi suspicios, ne împiedică să trăim o viață normală. Înțelegi ce vreau să spun, Gavriel?

  -Înțeleg… Am înțeles însă nu îmi puteam stăpâni mânia și furia ce îmi curgea prin sânge.

  În acea seară nu am putut dormi aproape deloc. Mă uitam sus la tavanul vopsit într-un alb-mucegai, o culoare hidoasă. O culoare rece și grețoasă, ce se alinia perfect cu sentimentele din sufletul meu. Nu puteam înțelege de ce suntem urâți așa de tare. Nu puteam să îmi explic de ce oamenii se urăsc între ei și recurg la cele mai violente și sângeroase metode pentru a-și anihila inamicul,  care culmea, tot om era. La asta se rezumă identitatea unei persoane și la viața pe care o va avea în viitor? La religia pe care o are sau la gen? Războaiele sunt, cred eu, cea mai mare dovadă de imaturitate. Om omoară pe om, pentru a aduce succes și recunoștință altui om, la fel ca el. Amuzant, nu? Am citit undeva, demult, într-o carte despre Marele Război că războaiele nu sunt altceva decât bărbați bătrâni care se ceartă și bărbați tineri care mor. Dar, în final, ce pot face? Pot eu, un evreu de 17 ani să schimb soarta lumii și mentalitatea oamenilor? Imposibil. Mă întorsesem pe altă parte, închid ochii, trag plapuma asupra mea și adorm.

V

  În dimineața de 15 noiembrie, mergeam liniștit spre școală după încă o seară de nesomn. La ușile liceului însă, am fost oprit de doi soldați înalți. Purtau aceeași uniformă mizeră, același gri-pământiu. Când am vrut să pășesc pe scări, cel din dreapta mă prinsese de gulerul cămășii și mă apropie de fața lui. Îmi trec fiori și acum când mă gândesc la figura lui: ochi mari și căprui, plini de dezgust, nasul drept, asemănător statuilor romane și gura reprezentând o grimasă ce emana frică.

  -Nu ai voie să intri în această școală! Für Juden verboten! (Interzis evreilor!) Pleacă înapoi acasă, bastardule! Țipase atât de tare încât chiar mă speriasem.

  Ochii mi se măriră și m-am uitat la el pentru câteva secunde. Brusc, simt o oarecare explozie de adrenalină izbucnind în tot corpul meu. Mi-am ridicat pumnul încleștat și l-am lovit pe soldat direct în obrazul drept. Îmi dă drumul și cad jos, respirând din ce în ce mai greu, panicat. Ce am făcut? Se uită la mine cu o nebunie furioasă în ochi și își scoate pistolul. Îl îndreaptă spre mine. Degetele îmi înghețaseră imediat de frică, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Prietenul său, care avea barba crescută de câteva zile, îl oprise și îi puse mâna pe pistol.

  -Nein, nu îl omorî. Nu merită să treacă pe lumea cealaltă așa ușor. Învață-l o lecție. A rânjit răuvoitor.

  Urâtul puse pistolul înapoi și continuând să se uite la mine, își scoate cureaua de la pantaloni. Puteam să fug oricând, eram pe jos și puteam să mă târăsc. Să scap. Însă corpul îmi era înghețat și nu puteam mișca nici un mușchi. Urâtul s-a aplecat și a început să mă lovească cu cureaua din piele fără nicio milă. Catarama mă lovea peste față, în cap. Plângeam și îl rugam să înceteze dar dorința bolnavă pe care o avea nu oprea valurile de durere.

  Când a crezut el de cuviință, defapt când obosise, s-a oprit. Și-a șters sudoarea de pe frunte după ce scuipase în direcția mea, nimerindu-mă pe obraz. Urâtul se uită la prietenul său și amândoi râseră gălăgios. Simțind finalul pedepsei, m-am ridicat rapid de pe jos și am pornit înapoi acasă. Un ochi îmi era umflat și vânăt, opera de artă a cataramei. Mi-am atins buzele și când privesc înapoi la mână tremurândă, văd pete de sânge. În capul meu se aprinsese o furtună, nu știam ce s-a întâmplat, nu știam exact pe unde calc sau unde mă duc. Oamenii din jurul meu se dădeau la o parte, uitându-se la mine cu dispreț, fericire sau milă. Nu reușeam să descifrez nimic din ce spuneau trecătorii, nu puteam să mă uit la ei. Tâmplele îmi ardeau. Încercam să mă lupt cu dorința de a-mi închide ochii dar nu am reușit. Întins pe stradă, inconștient, așteptam ajutor.

VI

  -Agh!

  -Stai cuminte Gavriel, trebuie să clătesc rana pentru a nu se infecta…

  Mama încerca încet dar cu precizie să îmi curețe sângele uscat ce îmi acoperea gura, ochiul, obrajii și mâinile. Priveam în jos, neavând curajul să mă uit în ochii mamei. Ce puteam să văd decât panică, groază și acea iubire maternă.

  -Ai avut noroc de unchiul tău, Natan, fratele tatălui tău. Se plimba pe stradă alături de mica ta verișoară și când te-a zărit, nu și-a putut crede ochilor. Te-a pus pe umăr și te-a adus aici…

  -M-au făcut de râs. Vocea îmi era răgușită iar ochii, plini de umilință, se țintiră asupra chipului mamei mele. M-au bătut ca pe un câine.

  -Oh, Gavriel… Mama puse o mână pe obrazul meu stâng și îl mângâie cu degetul mare. Chiar dacă a încercat să zâmbească pentru a mă liniști, îi puteam distinge adevăratele emoții din ochi. Important e că ești în viață și că ești acasă, alături de mine…

  -Nu contează asta! S-au răstit la mine chiar dacă nu le-am făcut nimic! M-au lovit, m-au schingiuit! Și, văzând că sufăr, m-au lăsat să zac într-o baltă de sânge pe stradă! Fără să îmi dau seama, am ridicat vocea în fața mamei. Ochii mi se lărgiră și instantaneu, se umplură de lacrimi.

  Mama,ființă blândă ce era, îmi puse capul pe umărul ei. Brațele mi se încolăciseră în jurul ei și dintr-o dată, am început să plâng gălăgios. Trupul îmi tremura în îmbrățișarea ei iar lacrimile, combinate cu sânge, îi pătau rochia. Dar îi păsa? Absolut deloc. Trebuia să fie aici pentru fiul ei, pentru mine.

  Ușa se deschise brusc iar tata, îngrijorat, s-a grăbit înăuntru. Îl urmase Freida, la fel de speriată și pusă pe gânduri ca dânsul.

  -Ce s-a întâmplat Barak….? A întrebat mama, mângâindu-mi părul încet, în timp ce mă calmam.

  -Nu avem timp, Elisheva. Trebuie să împachetăm repede, tot ce avem! Am găsit un tren care părăsește Berlinul în două ore și pleacă spre Italia. E singura noastră scăpare! Vom merge la mama mea și vom sta acasă la ea. Nu mai putem rămâne aici, nu mai putem îndura atâta batjocură și umilință! Tata s-a pus jos pe un fotoliu, pumnii îi tremurau. Disperarea i se putea citi pe față.

  Mama s-a uitat la mine și oftă greu. Camera a fost scufundată într-o liniște gălăgioasă pentru câteva secunde, întreruptă de vocea tremurândă a tatălui meu.

  -Haideți, toată lumea! Împachetați!

  La ordinele sale, Freida fugi în camera noastră pentru a ne pregăti bagajul mie și dânsei iar tata în camera lui și a mamei, pentru a face același lucru. Mama a început să se grăbească și chiar dacă scânceam de durere, încerca să îmi curețe rănile cât de bine putea. Mi-a legat un bandaj deasupra ochiului drept, ochiul învinețit și umflat.

  Acum înțelegeam de ce tata nu s-a mai bărbierit de câteva zile. Ne-a sfătuit să ne ascundem identitatea, pentru a nu fi recunoscuți de soldați nemți sau de altcineva. El își puse ochelarii de citit și o pălărie veche de-a bunicului, mama și-a înfășurat o eșarfă în jurul capului, ascunzându-și buclele roșii, Freida făcu la fel iar eu, asemenea tatălui, mi-am pus o pălărie pe cap și mi-am ridicat gulerul de la palton, pentru a-mi ascunde vânătăile.

  Strecurându-ne pe lângă construcțiile mari și reci de beton, am reușit să ajungem la tren, să ne cumpărăm biletele și să urcăm în el….

VII

  Trecură aproape doi ani de când am părăsit Germania. Am trăit aici, cu bunica, părinți și sora mea destul de bine. Bineînțeles, eram cu totul alte persoane aici, cu alte nume și altă înfățișare. Mi-am lăsat părul să-mi crească iar acum îmi ajunsese până la umeri. Era ciudat, dar mă simțeam liber. Aici nu eram Gavriel, băiatul evreu de 17 ani, speriat de soldații nemți. Aici eram Elio, un tânăr de 19 de ani, voinic și fără frică de nimic. Într-adevăr, nu puteam ieși din casă foarte des sau să spunem de unde am venit, însă, norocul nostru a fost bunica care, deși era evreică, nu era prea religioasă și ,astfel, nimeni din cartier nu bănuia nimic. Totul a mers perfect până într-o blestemată zi de 20 ianuarie 1943, când, uitându-mă pe geam și admirând fulgii de nea, am zărit trei soldați nemți, pășind spre casa noastră…

  Au bătut în ușă cu pumnii, cerând într-un mod absolut nepoliticos, să deschidem ușa. Bunica știa că nu mai exista niciun fel de întoarcere, atât a fost. Cei trei soldații, asemănându-se cu trei munți gigantici și reci, intrară forțat în casă. Cel din frunte, un bărbat cu mustață, a arătat către părinții mei. Un soldat se repezi spre ei. Mustăciosul arătă apoi spre sora mea. Celălalt soldat fugi spre dânsa. Era rândul meu. Mustăciosul zâmbi hain și păși spre mine.

  -Ah… dragă Gavriel, chiar doream să te cunosc! Ansel mi-a spus așa de multe despre tine… Mâna lui se vârî pe sub paltonul plin de zăpadă pe care îl purta și scoase un pistol.

  Am încremenit, holbându-mă la ochii lui. Nu, nu, nu! Nu se putea! M-am ridicat de la masa la care stăteam și am început să fac pași mici înapoi, respirând greoi.

  -Eu nu sunt… Gavriel. Eu sunt Elio, da, Elio-

  -Termin-o cu minciunile, Gavriel. Știu că ești tu. Iar aici… Păși spre sora mea, care se zbătea în brațele soldatului care o ținea strâns. Ce frumusețe rară, Freida… Da, da… Dacă nu erai o evreică jegoasă te luam acasă! Hahaha! La râsetele mustăciosului, ceilalți doi soldați au râs. Și-a întors capul și i-a fixat cu privirea pe părinții mei, amandoi ținuți de soldat cu mâinile la spate. Ah, Barak… E atât de păcat că a trebuit să îți distrugem micul magazin. Dar, sincer să îți zic, mă doare fix undeva de ce simți. Iar tu… Mustăciosul s-a uitat la mine într-un final. Tu unde crezi că pleci, jigodie mică?

  Nu mai puteam sta aici, riscam să fiu luat de soldați și dus undeva unde numai Dumnezeu știa. Am fugit. Am fugit ca un laș ce sunt. Am trecut prin camere, căutând cu disperare ușa din spatele casei, pentru a reuși să evadez. Îi puteam auzi respirația greoaie și pașii mustăciosului, însă nu puteam să mă opresc acum. Trebuia să scap, trebuia să nu mă prindă, trebuia…

  M-am împiedicat de tocul ușii și am căzut în zăpadă. Până când am reușit eu să mă ridic, mustăciosul deja ajunsese la mine. M-a lovit cu pumnul în burtă și am căzut din nou, de data asta pe spate. Zăpada era proaspătă și moale, însă atât de rece încât degetele au început să îmi înghețe. Mustăciosul s-a uitat în jos la mine, rânjind ca un vânător ce tocmai și-a încolțit prada.

  -Încă te mai crezi mare și tare, micuțule? Și-a îndreptat pistolul către mine.

  -Sper să ajungi în adâncurile cele mai îngrozitoare ale Iadului, câine! Nu mai simțeam gram de frică în corp, ci doar furie și determinare.

  -Ai grijă cum vorbești cu mine, gunoiule. Vocea i-a coborât amenințător.

  -Nu mă mai jigni, monstrule! Nu vezi cum ai ajuns?! Ansel te lăuda că ești cel mai iubitor tată și acum îi omori cel mai bun prieten?!

  -Cel mai bun prieten? Hahaha! Mă faci să râd… Pistolul era încă țintit către capul meu. Auzi la mine, piticule. Rasa ta este dezgustătoare și voi sunteți adevărații inamici ai poporului german, nu ruși. Așa că fă-ți rapid rugăciunea și spune „Adio” acestei lumi!

  Un râset. Un sunet. Totul se întunecă imediat și am rămas mort în zăpadă, pătând-o cu sângele meu roșu și fierbinte. Liniște. Pace. Am scăpat.

  Ce bine ar fi fost dacă aș fi murit, nu?

VIII

  -Trezește-te, vierme! Vocea îmi răsuna în urechi.

  Când mi-am deschis ochii, l-am văzut pe Ansel, îmbrăcat în uniforma gri-pământiu. Mă uit sus la el, însă nu reușesc să îmi mișc corpul și să mă ridic din „pat”, de fapt, de pe scândurile tari pe care dormeam în fiecare zi, aici, în lagărul bărbaților. Eram prea slab, sleit de orice picătură de putere rămasă în corpul meu. Coastele mi se vedeau, arătând mai mult ca o închisoare ce ținea înăuntru o inimă frântă și un suflet gol, lipsit de speranță. Ansel m-a prins de guler și m-a ridicat forțat. M-am clătinat și, conform așteptărilor mele, nu am reușit să stau în picioare. Văzându-mă prăbușit pe podea, bătrânul meu tată și-a închis ochii. Știa ce va urma.

  Ansel a clătinat din cap și m-a prins de un picior, cărându-mă afară din lagăr. Nu îi păsa dacă mă loveam, dacă scările pe care mă trăgea îmi învinețeau spatele. Mi-am închis ochii. Doamne, ce bine ar fi fost dacă mustăciosul m-ar fi omorât atunci. Dar nu, nu a vrut să îmi facă acest favor. A vrut să mă vadă cum mă chinui, cum slăbesc și cum devin, dintr-un tânăr plin de viață, o carcasă goală a omului ce a fost odată.

  M-a aruncat jos, în praf, lângă zidul ce despărțea lagărul femeilor de cel al bărbaților. Am ridicat capul și am zâmbit slăbit, pleoapele de abia de mai puteam să le țin deschise.

  -Ansel… Îmi pare rău pentru ce ai ajuns…

  -Taci. Taci Gavriel. Vocea îi era glacială.

  -Mai ții minte când vorbeai cu mine și mă calmai după ce….

  -Am spus să taci! Și-a încruntat sprâncenele și și-a întors privirea, înainte de a-și scoate pistolul și de a-l îndrepta spre mine. Nu am de ales, Gavriel. Bitte, nu mai spune nimic și acceptă asta…

  -Voi fi liber… Ultimele cuvinte care mi-au ieșit pe gură înainte ca Ansel să apese trăgaciul și să mă împuște direct în inimă.

  Am rămas jos, în praf, respirând din ce în ce mai greu. Simțeam cum viața îmi părăsea corpul încetul cu încetul, pământul de sub mine îmbibându-se cu sângele meu. Ansel și-a șters obrazul și a plecat, lăsându-mă singur. O lumina s-a coborât asupra mea. Corpul îmi îngheța. Nu mai simțeam nicio durere, niciun sentiment. Mi-am închis ochii și am zâmbit. Libertate și pace… cât m-am rugat pentru ele….