107 ani de la moartea ”Eroului Bucovinei”, Ion Grămadă

• Ultima scrisoare a acestuia, compusă cu puțin înaintea morții sale, din 27 august, în asaltul de la Cireșoaia, oferă o mărturie cutremurătoare a caracterului său și idealurilor care îl mânau la luptă

„Atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă pe care le spulberă vântul”, spunea Ion Grămadă, scriitor, istoric și publicist bucovinean, recunoscut ca erou al Primului Război Mondial.

Născut la Zaharești, în Bucovina integrată în Imperiul Austro-Ungar, scriitorul bucovinean Ion Grămadă a intrat în istorie datorită sacrificiului de pe front, dar și creațiilor sale literare.

“Din Bucovina de altădată. Schițe istorice”, „M. Eminescu. Contribuții la studiul vieții și operei sale” și “Cartea sângelui”, publicată postum, sunt câteva dintre scrierile care au rămas în urma sa, deși viața i s-a curmat brusc, la doar 31 de ani, sacrificându-se pentru țară.

În 1907, Ion Grămadă a fondat gazeta Deșteptarea din Cernăuți, una dintre cele mai populare publicații ale epocii. A fost de asemenea redactor la Românul și Viața nouă. Prin activitatea sa jurnalistică, s-a implicat activ în problemele politice legate de soarta Bucovinei, susținând cu ardoare drepturile legitime ale românilor.

Înrolat voluntar în Primul Război Mondial, a cerut să fie trimis pe linia întâi a frontului, participând la lupte grele. Așa și-a găsit și sfârșitul, pe 27 august 1917, în timp ce comanda asaltul unui pluton de vânători de munte pe înălțimile Cireșoaia și Coșna.

”Refuzând orice prilej de a fi rechemat de pe front, Ion Grămadă avea viziunea marii sale fapte, a eroicei sale fapte. I s-a oferit să fie observator al batalionului. A refuzat. Câteva zile înainte de ziua fatală de 27 august i s-a oferit de către ministrul Al. Constantinescu să fie mutat la Marele Cartier General. A refuzat. În acea fatală zi de 27 august, cu arșiță de soare, cu năduf de lupte și cu fum de obuze, pe o colină însângerată a Cireșoaiei, înaintând la un contraatac îndrăzneț, a fost străfulgerat de gloanțele cotropitorului în abdomen și a murit, strigând sergentului Donose de lângă el: <Sergent Donose, ia comanda plutonului și du-l înainte, tot înainte!>”, au scris prof. univ. D. Marmeliuc și prof. univ. I. Andrieșescu, în articolul ”Eroului de la Cireșoaia. 20 de ani de la moartea sa. Omagiu prietenesc și camaraderesc”, Colecția revistei „Junimea literară”, Cernăuți, 1936.

A fost înmormântat de camarazii săi într-o poiană din apropiere, la Cireșoaia, județul Bacău.

Pe 11 decembrie 1917, la mormântul din Poiana Vrânceanu a fost organizat un parastas la care au participat Regele Carol al II-lea, pe atunci principe moștenitor, comandantul corpului IV de armată, generalul Artur Văitoianu, și șeful Marelui Stat Major al Corpului, generalul Ion Manolescu, precum și un mare număr de ofițeri și soldați.

În iunie 1926, trupul lui Ion Grămadă a fost transportat cu onoruri militare în Suceava, orașul copilăriei, fiind înhumat cu mare ceremonie în Cimitirul Eroilor, sub o mare și frumoasă ”troiță de viteaz”.

În semn de omagiu, pe 26 august 2007, a fost inaugurat un bust al eroului Ion Grămadă lângă localitatea Stroiești, pe partea dreaptă a DN 17 (E58). Atât școala din satul natal, Zaharești, cât și o stradă din municipiul Suceava și una din Rădăuți poartă numele de Ion Grămadă, fiind omagiat periodic și de membrii asociațiilor fostelor cadre militare din județ.

Ultima scrisoare a eroului Ion Grămadă

O mărturie cutremurătoare în privința omului care s-a oferit să lupte pentru patrie, să înfrunte moartea în cumplite confruntări armate, o reprezintă chiar ultima sa scrisoare:

„Adesea îmi fac bilanţul vieţii mele şi mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Şi, totdeauna, regret că n-am putut lucra mai mult spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea asta: Binele ce l-a făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă, pe care le spulberă vântul.

Constatarea aceasta nu rezultă din gândurile negre ce poate m-ar preocupa. Nu. Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulţimea păcatelor ce le-am comis, căci aşa de sfântă şi de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămaşa morţii, încât pe toţi ne aşteaptă viaţa de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru este sfânt.

Cum v-am spus, regret numai că nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care să aducă folos altora. Dar sper că, în lupta ce mă aşteaptă în curând, îmi va ajuta Dumnezeu să îndeplinesc o faptă care să mă treacă la nemurire (Dumnezeu ştie, însă, dacă nu păcătuiesc şi acum cu orgoliul meu).

Mă mir numai că sunt atâţia oameni rămaşi la vetre, care nu înţeleg câtă frumuseţe sublimă cuprinde jertfa de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sunt momente când simţi parcă însăşi suflarea lui Dumnezeu cum îţi atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Şi, atunci, uiţi tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă. Înainte, tot mai departe, spre un miraj de strălucire necunoscută, laşilor!... Dacă-l ajungi, te aşteaptă răsplata de veci.

Necunoscutul acesta spre care mergi, mulţămirea că-ţi faci toată datoria, suprema datorie, intensitatea cu care trăieşti viaţa ce ţi-a dăruit-o Dumnezeu constituie un farmec de care vibrează toată fiinţa ta...

Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic şi neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de o sută cincizeci de ani de robie!”

Textul, publicat în Calendarul Glasul Bucovinei, în 1920, a fost făcut public recent de scriitorul Ion Drăgușanul, care a precizat că reprezintă ”scrisoarea adresată unei doamne, în 27 august 1917, scrisă cu doar câteva ceasuri înainte de moartea Eroului şi neexpediată vreodată”.