Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În urmă cu un an de zile, când ar fi trebuit să sărbătorească ziua sa de naștere, Carmen Veronica Steiciuc, primul director al teatrului sucevean „Matei Vișniec”, se lupta cu teribila pandemie care s-a răspândit pe globul pământesc, aducând spaime, crize și moarte. Nu a iertat-o nici pe ea.
Anul acesta, pe 25 octombrie ar fi trebuit să împlinească 54 de ani. În schimb, peste câteva zile se va împlini un an de la „plecarea” sa de pe scena vieții. Cu fruntea sus, cu demnitate și eleganță, în ciuda suferinței...
Elena Brândușa Steiciuc a sărbătorit-o pe Carmen, de ziua ei, printr-un emoționant mesaj de aducere aminte:
„Am intrat deja în ziua când trebuia să fie aniversarea lui Carmen. Pentru cei ce nu știu, Carmen Veronica Steiciuc, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, doctorand în Teatrologie, manager al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” din Suceava. Plecată spre stele pe 1 noiembrie, anul trecut.
Îmi povestea adesea despre venirea ei pe lume la 7 luni: o păpușă blondă cu ochii verzi, cu care în 1968 mama s-a întors de la maternitate în casa de la intersecția celor două mari artere, la ieșirea din oraș, o casă care azi nu mai este. Chiar în momentul acela, un pui de câine lup le-a intrat în curte, a devenit un fel de protector al fetiței, alături de fratele mai mare, deja adolescent. Mihai a legănat-o, i-a dat biberonul când mama era la ore, la Școala primară din Sfântu Ilie, ba chiar pe la doi ani a scos-o de după sobă, unde Carmenica zvăpăiată se băgase și…nu mai putea ieși. Lacrimi, nu glumă! Cele mai frumoase poze ale ei din copilărie sunt cu florile din grădină, mai ales cu tufa de mărar de care prunca se ține ca să nu cadă. Sau cele în costum de prințesă, de la Casa Pionierilor. Nu mai vorbesc despre cea în costum de gimnastă, se visa…Nadia, ca toate fetițele din România în anii ‘70.
Acum, când scriu, ea ar fi împlinit 54 de ani. Tot nu-mi vine să cred că nu mai este, parcă aș fi într-o realitate paralelă. Închid ochii, trag aer în piept și încerc să-mi închipui momentul trecerii ei. Nu pot ști dacă a fost conștientă, oricum un om cu percepții extrasenzoriale ca ale ei, cu un fel de ochi pineal care îi permitea să intuiască viitorul, nu se poate să nu-și fi prevăzut ieșirea prin poarta dintre lumi. A avut atâtea vise premonitorii pe care mi le povestea și de care zâmbeam, încercând să-i temperez frica. Nu uit coșmarul ei de la începutul pandemiei: gigantice ființe extraterestre sau supraumane, monștri întunecați debarcați pe planeta noastră, hăituind oamenii. În vis, Carmen a început să alerge printre blocuri înalte, prin mulțimea în panică. La un moment dat a intrat într-o clădire, sperând să scape, dar doi dintre monștri au ajuns până la ea.
„Nu te mai gândi la toate astea, parcă sunt secvențe din filme science-fiction!” îi ziceam. „Tu nu știi că eu nu mă mai uit de doi ani la televizor?” Nu aveam replică. Înghițeam în sec.
Ce trebuie să-mi amintesc mai întâi despre ea? Primele momente când am cunoscut-o? Adolescența ei provincială, sub tutela unei mame puțin cam autoritare? Aplecarea spre lectură, în special poezie, pe care o degusta pe nemestecate, înghițind volumele optzeciștilor – Cărtărescu, Coșovei, Vișniec - pe care i le împrumutam. Eșecul usturător la primul examen de admitere, la Medicina de la Iași. I-a fost clar și ei, nu era făcută pentru profesia asta, alegerea a fost greșită, influențată de curentul „de cârd”, mai ales că toți colegii de la „Ștefan” deveneau mediciniști. N-au ajutat-o meditațiile cu profesorul Mungiu, nici cele la chimie, i-au lipsit câteva sutimi și…a picat. Prin urmare, după o discuție a lui Mihai cu părinții, hotărârea a fost luată: se va pregăti un an pentru Institutul de la Suceava, Facultatea de Automatizări și Calculatoare. Nu trebuia decât să ia din cui cărțile și caietele din liceu, să facă un pic de pregătire cu profesori locali. În anul următor a intrat printre primii, devenind studentă aici, alături de un grup de tineri rebeli, care aveau să militeze pentru transformarea instituției în Universitate, în martie 1990. Sorin Avram, Dan Coman, Leonard Iurescu: câțiva colegi care i-au fost ca niște frați.
Carmen a fost o perfecționistă, un mic șoarece de bibliotecă. După prima facultate, continuând colaborarea începută de mine și abandonată din lipsă de timp (doctoratul nu putea aștepta!) cu Christian Children’s Fund of Canada din Toronto a hotărât să urmeze și studii de sociologie, recent înființate la USV. A avut burse în programe internaționale, stagiu la Universitatea din Birmingham, o mulțime de experiențe, contacte și călătorii care au cizelat-o zi după zi.
Nu uit nici experiența ei maritală ratată, o căsătorie care nu ar fi trebuit să aibă loc, dar care a fost probabil un rău necesar. Au urmat în inima ei ca un cristal de stâncă alte întâlniri, alte iubiri, unele reușite, altele catastrofale. De cele mai multe ori, după iluzia inițială, urma șocul realității, iar eu – ca soră mai mare – îi temperam pornirile. Dacă stau să mă gândesc bine, ne-am maturizat împreună.
Știu, am înțeles, Carmen a murit. Nu pot să mă împac cu gândul ăsta. Pentru mine ea rămâne un amestec ciudat de fragilitate și rezistență, un spirit jucăuș, pus mereu pe șotii, dar și un cap limpede care știa să organizeze de la A la Z un eveniment cultural, găsind finanțări și din piatră seacă. Generozitate, loialitate, inventivitate - iată trei dintre principalele ei trăsături. Trecerea bruscă de la stări euforice la altele de tristețe, în special în anii din urmă, când sănătatea era tot mai șubredă. Grija uneori exagerată față de ceilalți, jertfirea de sine pentru un ideal”.
Carmen Veronica Steiciuc a fost declarată în noiembrie anul trecut „Cetățean de onoare al Sucevei”, post-mortem.
Familia și prietenii vor comemora un an de la plecarea lui Carmen sâmbătă 29 octombrie, ora 10.00, la biserica ei de suflet, „Nașterea Maicii Domnului” din Suceava.
