Alexei Savin, cadru didactic USV și voluntar la „Salvați copiii”: „Atâtea relatări, trăite zilnic, te copleșesc”

Fiecare dintre cei care au mers la frontieră, voluntar, să preia refugiații, să îi ajute cu hrană, apă, o vorbă bună, instrucțiuni, traduceri, transport, cazare și ce alte servicii mai au nevoie cei fugiți din calea războiului, cu puținul bagaj luat în grabă, este un erou. Indiferent că o fac independent sau în cadrul unei structuri bine organizate, cum este SMURD, Crucea Roșie ori “Salvați copiii”, faptul că au renunțat la timpul lor liber, la confortul lor, la bunurile lor ori la a face bani din alte activități, pentru a-i ajuta pe cei aflați acum la ananghie, stând în frig, în picioare, ore și ore în șir, îi fac demni de acest apelativ.

Îi vedem în imagini care au ajuns nu doar în toată țara, ci în lumea largă, cu refugiații care vin din Ucraina, de zece zile încoace, de la izbucnirea războiului. Dar cine sunt ei? Ce fac de obicei?

Haideți să-i cunoaștem pe unii dintre ei. Dar felicitările și respectul sunt pentru toți, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți.

Un rol foarte important în ajutorarea refugiaților veniți din Ucraina îl au translatorii, în condițiile în care majoritatea celor care sosesc la Vama Siret nu cunosc o vorbă în română, unii vorbesc doar rusește, alții doar ucraineană, iar alții, total alte limbi, în funcție de țara lor de origine.

Alexei Savin, cadru didactic la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, la Facultatea de Silvicultură, este și voluntar la “Salvați copiii”, iar în Vama Siret acționează în principal ca translator ucraineană – rusă – română, dar împarte și bucurii refugiaților. De cele mai multe ori jucării...

“E nevoie de traducere pentru a crea o legătură cu refugiații, pentru a li se explica tot ce au nevoie și a răspunde solicitărilor. Facem inclusiv consiliere, au fost situații în care a trebuit să ascult poveștile lor de refugiați (de unde au plecat, câte zile au stat, ce au suferit, ce au îndurat, ce au lăsat acasă…). Unii izbucnesc în lacrimi, alții au nevoie de o îmbrățișare – le oferim inclusiv asta. Îi îmbărbătăm și îi direcționăm acolo unde știm că vor fi tratați bine.

Le oferim produse de igienă, hrană, haine pentru copii, dar ce avem noi în plus față de ceilalți sunt jucăriile. Suntem permanent aprovizionați de către cei care vor să ajute cu saci de jucării. Dăm câte 200-300 de jucării pe zi. O jucărie contează de cele mai multe ori mai mult decât o ciocolată sau un suc, e o bucurie, face copilul să zâmbească și îi ia necazuri”, povestește Alexei Savin.

Majoritatea celor care au reușit să treacă frontiera, pe partea română, sunt înghețați de frig, nedormiți, unii chiar de 4-6 zile…

“Ieri am cunoscut o persoană din estul îndepărtat, tocmai de la granița Ucrainei cu Rusia, era într-un grup care a mers opt zile să ajungă aici – pe jos, cu mașina, cu trenul, pe jos…

Toate familiile cu copii au dramele lor. O mamă a venit, a spus că lasă copiii aici, la rude, și se întoarce înapoi, la Cernăuți.

Alții au plecat de pe 24 februarie, când au fost primele bombardamente, la aerodromuri, stăteau lângă unul, și-au dat seama că nu e de rămas acolo, au luat-o pe jos, pe câmp, au încercat să meargă pe șosea, nu au reușit, era bombardată, plină de cratere… Mamă, fiică și cățel...

Altă dată, a trecut o mamă cu copil, soțul a rămas în urmă, militar, a primit o cartelă, l-a sunat, i-a răspuns și i-a spus că nu mai are la ce se întoarce, că nu mai există casa lor – locuiau lângă Kiev, unde s-au dat lupte grele.

Sunt foarte multe astfel de relatări, nu sunt povești, toate sunt adevărate. Cel mai mult m-a impresionat un pensionar, de peste 70 de ani, de etnie rusă, din Luhansk, acea republică separatistă, care mi-a spus plângând: <Pe cine vrea să salveze Putin? Noi nu l-am chemat aici!>

În prima zi am fost impresionat de niște studenți indieni, care erau la Medicină în Kiev, iar o fată a venit la mine și m-a întrebat – pot să iau un ursuleț? Era vizibil dată peste cap de cele întâmplate, a cerut un ursuleț, nu o pătură…

Atâtea relatări, trăite zilnic, te copleșesc. Alții, care dau doar pachete, poate nu știu drama prin care trec acești oameni. Eu intru cu ei în discuție pentru a le oferi ceea ce au nevoie și așa îți spun și povestea lor... Unii au fugit preventiv, alții au fost fugăriți, au plecat chiar și fără haine.

Într-o zi a venit o tânără din Ucraina cu un tânăr neamț, amândoi îmbrăcați sumar. Iar el ne-a cerut izmene și ciorapi. Nu aveam izmene, i-am dat pantaloni de sport, să-i tragă pe deasupra pantalonilor lui subțiri. Ea plângea și spunea că se întoarce în Ucraina, că nu-și poate lăsa părinții acolo. Iar astea nu-s nici măcar 1% din câte am auzit în aceste zile…”, spune voluntarul “Salvați copiii”, cu amărăciune în glas. Și câte va mai auzi și de acum înainte…