Și va fi zis: Să fie val de omenie! Și s-a făcut.

Trăim, cu sufletul greu de ne-nțelesul învrăjbirii, cu mâinile încleștate și-n somn pe făgăduința mântuirii, cu gândurile  strămutate-n rugăciune și cu ochii căutând insistent către  geana albastră de Cer, zile – și-s lungi, de parcă-s ani! – cu poticneli și zbucium, cum am nădăjduit că s-au îndepărtat în veac trecut, că n-or mai fi.

E război. Și-așa de aproape de noi!  Nu! Nu la distanța ce se măsoară cu pasul mi-e gândul, deși nici grija asta nu-i de aruncat. Mă gândesc, mai cu seamă, că-s zile în care înțelegi că-ntr-o clipire de pleoapă se poate preface tot ce-ai agonisit în fum și noroi. O zi în care pleci la drum doar cu ceea ce ești. Și ești un fericit dacă ai copii care încă te au pe tine.

M-ar vrea îngenuncheată grijile și îndoiala, dar n-aș putea să nu mărturisesc. Îmi vine să scriu pe cer, cu litere de-o șchioapă, încredințarea aceasta: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele. (Matei 28,19).  Și-aș îndrăzni să spun, „cu voi și printre voi”, pentru că simt că în acest răstimp oamenii L-au îndatorat pe Iisus. Pentru că El ne-a spus: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. (Matei 25,40) Și zeci de mii de oameni, poate chiar sute de mii, L-au arătat în aceste zile, prin ceea ce-au făcut și au gândit și au plâns și au spus și au rugat, pe Hristos.

Îmi pare a fi ca o răsfrângere a umbrei de trecut, în zile ca de un necunoscut de lume… Va fi privit Dumnezeu, îngrijorat și El de-atâta suferință, și de-atâta ură semănată deloc la întâmplare, și de atâta pentru moarte încrâncenare, țintit spre pământ, peste marginea Cerului și peste zidurile ridicate așa de dușmănos între muritori, ce-ar trebui să-ncapă același pământ, și va fi zis: Să fie val de omenie! Și s-a făcut. E-adevărat că doar de o parte a zidului. Destul, însă, pentru o reîncredințare că acolo unde-i adevărată așezare a sufletului, și a gândului, și a inimii, și a faptelor, și a vieții întregi în Hristos, încă nu e totul subjugat zădărnicirii.

Ați putea spune că greșesc? Că mă prea întrec cu dezmărginitul? Le-am putea înnumăra ca boabele-n metanier? Pentru că fiecare mână-ntinsă, mai cu seamă acum, se și preface-n rugăciune. Și-n gând ce înviază nădejde pentru lume. O rugăciune reluată la nesfârșit, de zeci de mii de ori, de sute de mii. Copii, tineri și „tineri de toate vârstele”, voluntari, preoți, călugări, militari, pompieri, cadre medicale, profesori, societate civilă,  oameni de presă și reprezentanți ai statului. Umăr la umăr, ca într-o încredințare că pe pământul acesta, binecuvântat de Cuvânt, omenia nu întârzie să răzbească. E destul să te apropii de ei și-ți întind mâna cu grija aceea ce știe că ai putea fi oricând în locul celuilalt. Kilometri pe care se-nșiruie caravanele Binelui, Ce nu ne va lăsa să ne pierdem. „Tone” de fapte bune și de iubire de semeni. Un scut viu numit grijă de oameni! Oameni ce se oferă necontenit să-i găzduiască pe cei ce caută scăpare pe meleag străin sau să-i însoțească acolo unde ar avea nevoie să ajungă; oameni ce le oferă celor ce ajung „aici” apă și hrană, ceai cald, pături, cartele de telefon și orice obiect de care ar avea nevoie, uitat în grabă în urmă sau neluat, la ceasul pusului pe ducă, în seamă; oameni ce le știu graiul fraților întru Hristos ucraineni și le pot face înțelegerea locurilor, în care vor rămâne o vreme, mai ușoară; oameni din faptele cărora vorbește, și nu cred să greșesc, cum am mai spus, o întreagă lume, a Cerului ce nu ne scapă din ochi, de-acolo de sus.

La vremea apusului, în cea de-a patra zi de război, pleca spre Ucraina, dinspre Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, un prim convoi. Și dacă ajutorul are unitate de măsură, atunci da!, acesta a cântărit 15 tone. Apă, alimente, fructe, produse de igienă, medicamente, lenjerie, pături, truse medicale, scutece, lapte praf, lanterne, biberoane, jucării. Apoi, la abia două zile, un alt convoi  pleca spre Cernăuți, și alte 30 de tone de ajutor umanitar, pentru cei care au hotărât să nu-și părăsească deocamdată țara și pentru cei care nu-și pot îngădui să plece, și și-au făcut adăpost mai înspre inima pământului, în buncăre, stații de metrou, subsoluri de clădiri ori alte locuri de apărare.

În fiecare zi, am tot aflat că sute, mii de refugiați și-au găsit adăpost prin grija îngemănată a oamenilor, a Bisericii, a numeroase organizații nonguvernamentale, a autorităților statului. Au tot venit, ca valurile ce se izbesc cu vuiet de un țărm, vești tulburătoare despre mii de mame și de copii ucraineni, care și-au părăsit pe fugă țara și au lăsat-o-n grija taților-eroi, ce n-au gândit vreodată că vremea unei astfel de jertfiri poate fi așa de aproape; despre sute de studenți mediciniști indieni și nigerieni, speriați, îngrijorați și surprinși de bombardamente, pentru care s-au găsit peste noapte și mese calde și locuri de adăpost; sau despre grupuri de persoane cu deficiențe de vorbire și de auz, pentru care omenia și grija au fost grai cu ușurință de trăit și de-nțeles; despre bucovineni vorbitori de limba ucraineană, care-au lăsat grijile lor de fiecare zi și au rămas ore în șir în punctele de trecere a frontierei, ca să-i ajute pe pribegii ucraineni să se facă mai ușor înțeleși; și despre profesori și tineri voluntari care au fost dintru-nceput între copiii ucraineni, ca să le facă trecerea prin zile ca acestea mai ușoară și să mai ia și de pe umerii mamelor, ce suferă așa de demn, măcar pentru câteva zeci de minute pe zi o astfel de povară.

Sute de mii de oameni! Privind la faptele lor, pare că-s rostiri vii de cuvinte ce mângâie și alină și s-ar vrea vindecătoare: milă, grijă, iubire de semeni, compasiune, generozitate, curaj, credință, nădejde, statornicie, mărturisire, rugăciune, neobosire, omenie. Și, ca o redescoperire înaltă a demnității ei, eroism. Dar e acesta un cuvânt ce mângâie deopotrivă și doare, pentru că vin către noi, tot mai des, vești grele, despre mii de vieți pierdute-n război.

Mi-e gândul necurmată rugăciune. Și știu că-s multe, nesfârșit de multe, sufletele care simt așa. Putem fi de folos fiecare și putem ajuta. Cu pâine și cu apă sau cu loc de adăpost și loc de căpătâi; cu simpla noastră prezență între oamenii ce știu că e nevoie de ajutor și știu cum s-o facă și cu grija pe care le-o putem celor din jur arăta; cu gândul bun și cu rugăciunea; cu grija și cu înțelepciunea;  cu stăruința în Bine și cu statornicirea în pilda Bunului, Care le îngăduie, nu știm de ce și nici nu ne-ar fi de folos să știm, pe toate.

Dar, mai cu seamă, ne putem fi, unii celorlalți, semn de iubire și de drag de oameni, crescându-ne cu și mai multă grijă copiii. Și pregătindu-i, cum am ști mai bine, pentru o vreme în care astfel de încercări ar putea – dar, Doamne Sfinte, fă să nu mai fie! – peste lume să vie.

(prof. Daniela Ceredeev, sursa: Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților)