Universitarul Mircea Diaconu este nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România

Lansat de curând în cadrul Salonului Internațional de Carte „Alma Mater Librorum” desfășurat în cadrul universității sucevene, volumul „Metacritice” al profesorului sucevean Mircea A. Diaconu, prorector al USV, a fost nominalizat la premiile anuale acordate de Uniunea Scriitorilor din România, secțiunea critică, eseu, istorie literară, alături de cărți semnate de Horia Roman Patapievici, Ion Vianu, Mircea Tomuș, Ovidiu Pecican și Valeriu Gherghel.

Decernarea premiilor va avea loc la Teatrul Național din București în data de 17 iunie.

Volumul a apărut la editura Junimea în 2018 și conține studii de critică, istorie literară și eseuri pe teme diverse. Într-un stil adesea incisiv, profesorul Mircea A. Diaconu repune în discuție câteva dintre ideile consacrate pe terenul interpretării literaturii române, într-o viziune inovatoare, din care nu lipsește nici dimensiunea ludică, nici implicarea morală.

Și dacă știm cine sunt Mircea Martin și Andrei Terian care prezintă cartea pe coperta a IV-a volumului în cuvinte mai mult decât elocvente, ne întrebăm cine va fi fiind Martin J. Adams care invocă tocmai disponibilitatea autorului de a reciti texte și contexte, mai ales ideologice, de tot felul?

După ce discută despre postmodernism, condiția istoriei literare și critica literară în 1989 și înainte de a scrie despre Luca Pițu și Emil Cioran, profesorul sucevean reanalizează opera unor critici și istorici literari ori teoreticieni precum Maiorescu, Lovinescu, Negoițescu, interpretările mergând până la Mircea Muthu, Al. Cistelecan ori Andrei Terian.

Cum volumul conține și trei interviuri, putem reține aici răspunsul la întrebarea „Eşti născut la graniţa dintre judeţele Neamţ şi Suceava. În fond, cărui judeţ aparţii?” pe care i-o adresează Vasile Spiridon. Să cităm din răspunsul profesorului sucevean:

„De-ar fi vorba numai de judeţ n-ar fi o mare problemă. Aparţin amândurora şi nici unuia.

Soluţie bună pentru a mă ascunde spre a nu fi găsit nicăieri. Nu mai am nevoie de mască. Pur şi simplu nu sunt acolo unde toţi se aşteaptă să mă găsească. Mă surprind uneori pe mine însumi făcând lucruri cu totul neaşteptate.

Pe care nimic nu le anunţă. Deşi abia acum îmi dau seama că una dintre autodefinirile pe care le-am proiectat asupră-mi cu totul conjunctural acum câteva săptămâni într-o scrisoare, una retractilă, intră prea bine în acest tipar genetico-geografic. Mi-am spus un om de graniţă. Adică unul nefanatic, deşi fanatic adesea, tolerant deseori, deşi în principiu intolerant, nemulţumit de nimic şi în continuă căutare. Între cultură şi natură. Cu regretul de a nu cuprinde totul. De a fi în permanenţă în altă parte. Trăind cu durere frumuseţea, ca pe o absenţă.

Un ironic, care ştie că totul e interpretare, aparenţă, iluzie, istorie şi care, cu toate acestea, nu se poate retrage în confortul relativismului. Îmi plac deopotrivă adevărurile tari şi cele slabe. Unele stau pe un taler, altele pe celălalt. Doar sunt balanţă. Mă decid greu. Singura mea opţiune, o opţiune organică, e indecizia. Iată graniţa. Întâmplător oare mi-a plăcut dintotdeauna griul?

Nici alb, nici negru, deşi lupt cu fervoare pentru ambele. Nici tânăr, nici bătrân. Nici adolescent, nici matur. Înger şi fiară deopotrivă. Dar Mircea e un înger, îi spusese o colegă Maestrului meu. Depinde de unde îl priveşti, i-a spus Profesorul. În fine, un om revoltat şi ascuns în el însuşi, un infern bine ascuns. Poate că tocmai de aceea, scriind, de pe graniţă, am sentimentul că scrisul mă construieşte.

Nu sunt gata făcut. N-am limite precise. Cu fiecare frază, devin altul. Sau aş vrea să devin. Dacă în ultima vreme nu prea am mai scris, dincolo de chestiunile administrative pe care le invoc, drept scuză acceptabilă social şi public, cauza reală e chiar aici: am sentimentul că nu mai pot lucra asupră-mi. Sau că e prea târziu. Sunt însă în faţa unor provocări – livreşti – şi ele îmi dau sens deocamdată. Aştept să văd cum vor lucra pentru mine. Eu însumi sunt curios”.