"

De mulţi ani, de fapt aproape niciodată, Naţionala de tineret aproape că nu a contat în economia fotbalului românesc. Performanţa, atunci când ne hazardăm a o eticheta astfel, înseamnă o singură calificare la un turneu final de Campionat European, dar şi asta s-a transformat, cât ai zice „fâs, într-o catastrofă: deşi turneul a avut loc la Bucureşti, ai noştri au luat trei bătăi soră cu moartea, şi parcă nici n-au reuşit să înscrie vreun gol, dacă memoria nu mă înşeală. Antrenorul se numea Victor Piţurcă, iar printre cele care ne-au bătut se numără şi Olanda. Lucrurile se explică simplu: cum să fi bătut pe cineva dacă vedetele echipei se numeau Florentin Petre şi Florentin Dumitru!? … Trecut-au anii. Iar alaltăieri, pentru prima oară în istoria Naţionalei de tineret, am văzut o echipă care chiar părea una de fotbal. Avea, zău, de toate: şi portar, şi fundaşi, şi mijlocaşi. Am uitat ceva? Aaa, atacanţi? Hai să admitem ideea că au fost şi din ăştia, chiar vreo 3-4 la număr, socotindu-l şi pe Ganea de la Dinamo, care nu ştiu dacă a apucat să atingă „obiectul” în cele câteva minute jucate. Titulari au fost, în atac, Torje, Keşeru şi Cristea. N-au fost periculoşi decât de 3-4 ori în tot meciul, dar au creat atunci nişte faze absolut minunate, făcându-mă să regret că acelaşi Piţurcă nu e mai deschis la nou şi deci că va aştepta până când ăştia vor rugini binişor înainte de a-i chema la Naţionala adevărată. Asta, mai ales în ideea că după calificarea asta la „Europene” nici dracu’ nu-l mai scoate ani buni de pe postul pe care parcă începe totuşi să-l şi merite. Sigur că regretul de a nu-i fi bătut pe francezi, aşa cum mi-am dorit, dar şi acela de a nu fi înscris măcar o dată, este diminuat de rezultat: un 0-0 acasă după 1-1 pe terenul lor ne califică pentru baraj, probabil chiar de pe locul 1, egalitatea de puncte la final fiind cât se poate de  plauzibilă în acest moment. Cu avantaj pentru noi, datorită golului din deplasare. De fapt, acesta cred că este marele câştig al echipei antrenate de Emil Săndoi: jocul pragmatic, la rezultat, pe care ăştia mici l-au practicat, reuşind să-şi domine zburdălnicia şi tentaţia către spectacol, fireşti la vârsta lor, dar adesea păguboase. Privind lucrurile astfel, concluzia e una cât se poate de tonică: din urmă vin nişte copii care gândesc şi acţionează atât de matur încât cred că vor mai trece mulţi ani până când Olanda o să ne mai bată la vreun nivel. Dacă o să ne mai bată vreodată.

"

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Şi ăia mici.

Comentarii