Printează articolul
Trimite e-mail
Dacă în ţările civilizate s-a instituit un veritabil cult al marilor campioni din sport, transformaţi de societate în adevărate legende şi modele de reuşită în viaţă, la noi, cel mai mare luptător român al tuturor timpurilor, Ştefan Rusu, trăieşte într-un anonimat total, la Rădăuţi. Cu un palmares internaţional de neegalat, care cuprinde, printre altele, trei medalii olimpice, una de aur, una de argint şi alta de bronz, două titluri mondiale şi încă cinci titluri europene de seniori, Ştefan Rusu este unul dintre starurile care au făcut istorie pentru sportul românesc alături de Nadia Comăneci şi Ivan Patzaichin, în condiţiile în care un luptător are o singură şansă la o medalie într-o competiţie importantă, şi nu patru sau cinci, de care beneficiază o gimnastă sau un canotor.
Din fabrică direct la lotul naţional
Iar povestea de viaţă a lui Ştefan Rusu este asemănătoare cu a multor oameni simpli de pretutindeni care au reuşit să răzbată în viaţă prin forţele proprii. Făcând parte dintr-o familie săracă, micul Ştefan s-a învăţat încă din fragedă pruncie cu munca. Îşi ajuta tatăl la treburi încă de pe când avea 6 ani şi tot atunci se putea lăuda deja cu o îndemânare exemplară, care s-a dovedit extrem de utilă pe saltea. „Bunicul era pieptănar, iar eu la 6 ani deja ştiam toate procedurile pentru a transforma un corn de vacă într-un pieptene fin. Aveam o tehnică ieşită din comun”, îşi aminteşte cu plăcere Ştefan Rusu.
Primul contact cu sportul care l-a făcut celebru a fost în anul 1965, pe vremea când avea doar 9 ani. „Era 1 Mai, zi de mare sărbătoare în acele timpuri, şi clubul de lupte din Rădăuţi efectua demonstraţii în faţa mulţimii, în parcul din Rădăuţi. Am fost printre copiii care au păşit atunci pe saltea la invitaţia maestrului Virgil Gherasim. Cred că a văzut de prima dată că am calităţi pentru acest sport, pentru că mi-a înmânat 5 lei şi m-a invitat la antrenamentul de după-amiază”, a rememorat marele campion.
Chiar dacă se confrunta cu durităţile vieţii de zi cu zi, fiind nevoit să se împartă între problemele gospodăreşti, şcoală şi antrenamente, ascensiunea sportivă a lui Ştefan Rusu a început practic la vârsta de 14 ani, când a cucerit primul titlu naţional de juniori. Însă evenimentul fericit care avea să-i schimbe cursul vieţii s-a întâmplat în anul 1973. Pe atunci, Ştefan avea 17 ani, iar pentru a se întreţine lucra cu normă întreagă la Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului din Rădăuţi. După serviciu, mergea la sala de lupte, unde era atras de bonul de masă în valoare de 25 de lei pe care-l primea în urma fiecărei şedinţe de pregătire, iar apoi fugea la şcoală, pentru că făcea liceul la seral.
„Echipa naţională de seniori a avut programate în acea perioadă mai multe meciuri test împotriva reprezentativei Rusiei, iar una dintre reprezentaţii a fost găzduită de Rădăuţi, care era un centru de tradiţie pentru acest sport. Pentru a-i flata pe oficialii oraşului, Ion Corneanu, antrenorul de la lot, i-a cerut lui Virgil Gherasim să recomande un luptător localnic pe care să-l introducă în echipă în acel meci. Maestrul Gherasim s-a gândit la mine şi m-a anunţat să mă prezint de urgenţă la sală. Şi am venit în faţa lui Ion Corneanu direct de la serviciu, aşa cum eram îmbrăcat, în salopetă şi murdar de clei. S-a uitat mirat la mine, mi-a transmis că voi lupta a doua zi la categoria 68 de kilograme şi m-a trimis la magazioner să-mi dea echipamentul. Ăla a fost cu adevărat un moment de neuitat pentru mine, când m-am văzut pentru prima dată îmbrăcat în tricolor”, a povestit Ştefan Rusu.
Conştient că are o şansă pe care nu trebuie să o scape, juniorul rădăuţean a dat totul în duelul cu Şamil Susamedinov, nimeni altul decât campionul olimpic en titre al categoriei, titlu cucerit cu un an în urmă, la Munchen. Ştefan Rusu a pierdut în cele din urmă la puncte, cu 7-0, dar a lăsat o bună impresie, câştigându-şi astfel locul în lotul naţional.
Nu a lipsit din sala de antrenament nici a doua zi după ce a cucerit titlul olimpic
Văzând care sunt condiţiile de la echipa naţională comparativ cu traiul de la Rădăuţi, Ştefan Rusu şi-a dat pentru prima dată seama că poate scăpa de grija zilei de mâine prin sport. La lotul naţional era însă o concurenţă acerbă, zece pe un loc la fiecare categorie, iar bucovineanul nostru a conştientizat că numai prin muncă îşi poate asigura locul de titular. Ştiu din povestirile regretatului Constantin Tăpârjan că Ştefan Rusu avea o putere de muncă şi o dorinţă de performanţă de nestăvilit. Refuza de multe ori să meargă în oraş alături de colegii săi când primeau o zi liberă în cantonament şi rămânea să se antreneze de unul singur, pe ascuns, la sala de forţă. Probabil că a avut şi un talent nativ pentru acest sport, dar a existat şi o dedicaţie peste măsură din partea lui.
„O săptămână de pregătire pentru mine consta din trei antrenamente zilnice de luni până vineri, două sâmbăta şi unul duminica. Chiar şi când veneam din cantonament de la Bucureşti, după 4-5 luni de pregătire centralizată, primul drum pe care-l făceam de la gară era la sala de lupte. Făceam un antrenament scurt, o saună şi apoi mergeam la odihnă. N-am lipsit din sală nici chiar a doua zi după ce am cucerit titlul de campion olimpic la Moscova, iar când m-a văzut, medicul lotului naţional a zis că sunt nebun”, a precizat campionul rădăuţean.
Ştefan Rusu a mărturisit că viaţa de luptător este plină de privaţiuni şi de aceea este foarte important sprijinul familiei. „Este mare nevoie de înţelegere din partea familiei. Înaintea competiţiilor importante, ajunsesem să stăm în cantonament câte 11 luni pe an. Este greu de suportat, mai ales când ai şi copii acasă. Nevastă-mea a trebuit să crească singură trei copii, s-a chinuit mult, dar a reuşit. Era dificil de rezistat mai ales în perioada de slăbire, nu era confortabil să ştii că e seara de Paşte, n-ai voie să mănânci nimic şi mai eşti şi departe de familie”, a mai spus Ştefan Rusu.
I-a promis tatălui că ajunge campion olimpic şi s-a ţinut de cuvânt
Toate aceste sacrificii au făcut din Ştefan Rusu o veritabilă maşină de luptă, care a rezistat la cel mai înalt nivel vreme de 10 ani. În intervalul 1976-1985 a reuşit să se menţină mereu în top, izbutind să cucerească medalii la toate competiţiile importante, fie că s-au numit Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Europene sau Jocuri Mondiale Universitare.
Recunoaşterea pe plan internaţional a lui Ştefan Rusu s-a produs la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, când a reuşit să intre în posesia medaliei de argint. „A fost un mare triumf pentru mine, mai ales că aveam doar 20 de ani. Cu patru ani mai înainte, priveam Olimpiada de la Munchen la singurul televizor de pe strada noastră, alături de mai mulţi vecini şi membri ai familiei. Atunci au impresionat Nicolae Martinescu şi Gheorghe Berceanu, iar tata mă tachina că aşa arată nişte luptători adevăraţi, nu ca mine. Văzându-i pe cei doi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cum le cânta imnul, am promis de faţă cu toată lumea că voi deveni şi eu campion olimpic”, a mai rememorat marele sportiv.
Iar profeţia lui Ştefan Rusu avea să se îndeplinească peste patru ani, la Jocurile Olimpice de la Moscova, când a dispus în semifinale de rusul Suren Nalbandyan, în faţa căruia pierduse aurul la Montreal, iar în finală a trecut de reprezentantul Poloniei, Andrezj Supron. „Este fără îndoială cea mai mare performanţă din întreaga mea carieră. Visul fiecărui tânăr care se apucă de sport este să devină campion olimpic. A fost medalia care m-a bucurat cel mai mult. Amintirea premierii a rămas foarte vie: eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cânta imnul României cu putere şi, după un val de fericire, m-am întristat, de parcă amintirea muncii şi sacrificiilor depuse se strânsese pe capul meu. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi era de copiii mei pe care nu îi mai văzusem de mai bine de jumătate de an”, a declarat Ştefan Rusu, care mărturiseşte că şi-a dorit atât de mult să se încoroneze campion la Moscova, încât şi-a impus şi a reuşit să renunţe la viaţa sexuală o perioadă de 7 luni, înainte de concurs.
A rămas marcat de nedreptatea care i-a fost făcută la Los Angeles
Dacă Olimpiada din 1980 i-a adus cea mai mare satisfacţie, Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles, aveau să-i producă o cruntă dezamăgire, în condiţiile în care a reuşit totuşi să urce pe podiumul de premiere. Dar iată cum a fost posibil acest lucru. După ce a câştigat toate meciurile din grupă, Ştefan Rusu mai avea nevoie să treacă şi de finlandezul Jouko Salomaki pentru a-şi asigura locul în marea finală. Rădăuţeanul a intrat pe saltea hotărât să nu rişte nimic şi a reuşit să-şi respecte statutul de favorit, impunându-se cu 6-5.
„Surpriza s-a produs după ce arbitrul mi-a ridicat mâna, desemnându-mă învingător. Cei din tabăra finlandeză au făcut o contestaţie referitoare la un presupus procedeu neregulamentar din timpul disputei şi m-am trezit deposedat de două puncte. Oficialii noştri ar fi avut posibilitatea să facă apel, dar au renunţat la idee când au aflat că trebuie să plătească o sumă de bani pentru acest lucru. Toată lumea era mulţumită în cadrul delegaţiei noastre, se cuceriseră deja patru medalii, aşa că mi s-a transmis să nu mă mai agit şi să mă mulţumesc cu medalia de bronz, mai ales că aveam deja o medalie de aur în palmares. A fost o mare dezamăgire pentru mine, ştiu că am plâns mult, dar n-am mai putut schimba nimic”, a declarat rădăuţeanul.
A primit cheile unei Skoda din mâinile lui Ceauşescu
Ştefan Rusu a dezvăluit că a primit cea mai importantă distincţie materială din carieră după Olimpiada de la Montreal, când a urcat pe treapta a doua a podiumului de premiere. Medaliaţii cu aur au primit din partea statului român câte o Dacia 1300, cei cu argint, o Skoda S100, iar posesorii de medalii de bronz, un Trabant. „Îmi amintesc că mi s-au dat cheile de la o Skoda albastră în cadrul unei reprezentaţii care a avut loc la Sala Polivalentă din Bucureşti, la care au fost prezenţi Nicolae şi Elena Ceauşescu. Am vândut imediat maşina, pentru că n-aveam permis de conducere şi oricum stăteam numai prin cantonamente”, a rememorat marele campion.
Interesant este faptul că după Olimpiada de la Montreal a avut loc un eveniment care l-a nemulţumit profund pe Ştefan Rusu şi l-a făcut să părăsească clubul Steaua, acolo unde se transferase cu un an în urmă, de la CSM Rădăuţi. „Ceauşescu dăduse ordin ca toţi medaliaţii să primească case în cartierul Drumul Taberei. Mie mi se repartizase un apartament cu două camere, însă cei de la club au făcut în aşa fel încât apartamentul care-mi era destinat să ajungă la un luptător din Bucureşti, eu urmând să primesc o garsonieră în Ferentari. M-a deranjat enorm această nedreptate şi m-am întors degrabă la Rădăuţi”, a povestit Ştefan Rusu.
Pentru aurul olimpic de la Moscova premiul a fost şi mai mic, în jur de 15.000 de lei, în vreme ce pentru bronzul de la Los Angeles a trebuit să se mulţumească doar cu un casetofon. Rădăuţeanul ne-a declarat că „la câţi bani se câştigă în zilele acestea, se vorbeşte despre 200.000 de euro pentru un titlu olimpic, aş dormi în sala de antrenament dacă aş fi sportiv acum în România”.
După Revoluţie, salvarea a venit din Turcia
Cu toate că stârnea senzaţie la fiecare turneu internaţional la care lupta, Ştefan Rusu a preferat să-şi continue cariera în România, chiar dacă la un moment dat a fost momit cu suma de 60.000 de mărci pentru a cere azil în Germania Federală şi a lupta pentru această ţară. Ultima parte a activităţii sportive şi-a petrecut-o în Capitală, la clubul Dinamo Bucureşti, acolo unde a rămas până în 1989.
„După Revoluţie s-au schimbat multe în România. Mi s-a transmis că postul meu de antrenor la Dinamo s-a desfiinţat, iar cei de la Ministerul de Interne voiau să mă facă paznic la Penitenciarul Rahova. S-a şters practic cu buretele tot ce făcusem eu pentru ţară. Salvarea mea a venit din Turcia, fiind chemat să antrenez clubul poliţiei din Istanbul. Am rămas acolo trei ani, după care în 1993 am onorat o ofertă mai bună din Germania. N-am stat acolo decât un an, pentru că m-am trezit cu turcii la uşă, care m-au convins să mă întorc la Istanbul. A fost o etapă frumoasă în care m-am simţit apreciat pentru munca mea, mai ales că doi dintre sportivii pe care i-am pregătit au obţinut medalii pentru Turcia la Jocurile Olimpice şi Campionatele Mondiale”, a mai spus Ştefan Rusu.
În 2000 a revenit la realitatea dură din România
Ştefan Rusu s-a întors în România în anul 2000, în momentul în care au început să se acorde rentele viagere. „Îmi ajunsese cât am fost plecat, sosise timpul să mă întorc acasă, lângă familie. Pot spune că această rentă viageră este cel mai bun lucru care s-a făcut pentru marii sportivi în ţara noastră. Ne-a salvat. Eu, spre exemplu, la clubul CSM Rădăuţi, unde activez în prezent, am un salariu de 1.000 de lei. Fără renta viageră aş fi murit de foame. Această formă de recompensă are însă darul de a motiva nu doar sportivii, ci şi antrenorii, cum este cazul lui Virgil Gherasim, tehnicianul care m-a descoperit”, a spus luptătorul.
Aşadar, Ştefan Rusu s-a întors în ţară cu o mare dorinţă a face. După cum singur afirmă, a luat-o de la zero, în condiţiile în care nu mai avea nici măcar cântar în sală. Este ajutat în activitatea de antrenorat şi de găsire a tinerelor talente de Florin şi Cornel, doi dintre fiii săi, cel de-al treilea, Cristi, fiind încă luptător în activitate la un club din Freiburg (Germania).
„Într-o perioadă relativ scurtă am reuşit să construim o echipă bună. Între anii 2004-2007 am dominat întrecerile naţionale de copii şi cadeţi, însă odată cu înaintarea în vârstă copiii s-au pierdut, pentru că n-am avut condiţii să-i ţinem la liceu, să le oferim cazare sau masă. La fel se întâmplă şi acum, avem o generaţie foarte bună, suntem campioni naţionali, dar mă doare inima când văd cum se zbat băieţii ăştia. Provin din familii amărâte şi se chinuie pe drumuri ca să ajungă la antrenament. Gheorghiţă Scheul, de exemplu, e dublu campion al României şi nici n-are curent electric acasă, la Horodnic. Ciprian Trufan sau Valentin Boicu sunt şi ei sportivi de viitor, însă e foarte greu să ajungi să faci performanţă în condiţiile în care nu poţi să le oferi copiilor măcar o masă caldă după antrenament”, a spus că amărăciune Ştefan Rusu.
Strigătul de ajutor al campionului
Cel mai titrat luptător român al tuturor timpurilor se arată nemulţumit şi de conducătorii sportului românesc, dar şi de oficialităţile locale sau judeţene. „N-avem nici un ajutor din partea Federaţiei Române de Lupte, sunt ani de zile de când n-a venit nimeni de acolo în control, să ne întrebe măcar dacă mai existăm. Suntem o zonă de tradiţie în acest sport, Suceava fiind singurul judeţ din România cu cinci medalii olimpice, iar Federaţia, nu ştiu pe ce criterii, a decis să facă centru olimpic la Câmpulung Muscel, un oraş care nu are nici o legătură cu luptele greco-romane. Degeaba am fost făcut cetăţean de onoare al oraşului şi al judeţului, pentru că nu am nici un avantaj din treaba asta. Aş vrea să fiu sprijinit să pun bazele unui club puternic la Rădăuţi, acest ajutor având în fond şi o latură socială, pentru că tinerii care vin în sala de lupte nu provin din familii înstărite. Am demonstrat în decursul anilor că suntem capabili să facem performanţă şi nu dorim decât să fim ajutaţi să facem treabă”, a mai declarat Ştefan Rusu.
Ca să vă faceţi o idee despre cât de mari sunt lipsurile şi cât de gravă e situaţia în sportul românesc, cea mai proeminentă figură a luptelor româneşti, Ştefan Rusu, ne-a mărturisit cum a procedat în deplasarea de la Mangalia, acolo unde echipa sa a câştigat titlul naţional: „După un drum obositor cu trenul, ca să ieşim mai ieftin, am închiriat un apartament, acolo unde i-am înghesuit pe toţi cei 16 copii. Ca să limităm şi mai mult costurile, am mers la piaţă şi am cumpărat produse cu care am gătit personal mâncarea băieţilor în cele trei zile de concurs”.
Invitat de onoare la Olimpiada de la Rio
Chiar dacă astăzi a împlinit frumoasa vârstă de 60 de ani, iar 51 dintre aceştia au fost dedicaţi luptelor, Ştefan Rusu nu-şi face iluzii că va fi omagiat de conducătorii sportului românesc sau că îşi va aduce aminte de el vreo oficialitate a judeţului. S-a obişnuit să fie ignorat în toţi aceşti ani. Şi conform zicalei că nimeni nu-i profet în ţara lui, marele Ştefan Rusu rămâne o personalitate respectată doar pe plan mondial, fiind invitat, zilele trecute, în mod oficial, de Federaţia Internaţională de Lupte, să participe în vara acestui an la Jocurile Olimpice de Rio de Janeiro, din Brazilia, tocmai ca o recunoaştere a meritelor sale în promovarea acestui frumos sport.
Ştefan Rusu – CV
