Nu m-am simţit niciodată prea atras de fotbalul african. Mai ales când joacă între ei! Şi cu cine să ţii, vorba unui amic mucalit la meciul Mali-Benin, în lupta dintre Malign şi Benign, tot băieţii răi câştigă! E drept, mai sunt jucători care evoluează la echipe importante din Europa şi se operează cu transferul de simpatie. Dar iată că nişte jucători de la Real Madrid sau Sevilla sunt capabili să intre în jocul unor actori de la periferia fotbalului, să trăiască periculos în compania unora care câştigă de azi pe mâine o pâine mai albă prin ligile inferioare. Ar fi chiar o experienţă interesantă vizionarea, de exemplu, a unui meci din campionatul intern al Beninului, ţinând cont că selecţionerul preferă jucători din diviziile inferioare din Europa sau din campionate vecine, cum ar fi Tunisia. Şi dacă aşa stau lucrurile la o ţară calificată, cum o fi prin Uganda sau prin Botswana?! Mă abţin de la comparaţia cu moneda naţională, gluma s-a cam... demonetizat! Revenind la CAN, izul de competiţie exotică este întreţinut şi de comentatorii de la Eurosport, care se amuză fără rezerve de iarba prea mare, de execuţiile stângace, de deciziile arbitrilor, de manifestările unor suporteri sau de evenimente neaşteptate cum ar fi o pană de curent. Dar asta ştim că se întâmplă şi pe la case mai mari.
Fiindcă tot am pomenit de antrenori, la nivel tactic migraţia este în sens invers, pe continentul negru activând europeni şi sud-americani cu sutele. Au ceva din spiritul misionarilor din secolele trecute, plecaţi să creştineze triburile africane. Noi am putea să exportăm acolo altfel de antrenori, pe Botezatu sau pe mama Zina, fiindcă unele ţări simt plenar nevoia de a-şi vedea pe echipament toate culorile steagului naţional! Oare de-aia li s-a spus coloraţi?! No offence...