Cornel Dinu spune că DVD-ul nu este reprezentativ pentru un fotbalist, acesta putând să facă playback. Înseamnă că nu mai e mult până când se va apela şi la mp3 player! Sau, de ce nu, la mobil! Tot au ajuns să ne îmbie posturile de televiziune să trimitem imagini filmate pentru ştiri, cât mai este până când o să devenim cu toţii scouteri?! Scoatem telefoanele la înaintare şi atunci să te ţii transferuri de pe youtube!
Lăsând gluma la o parte, este posibil ca domnul Mister să aibă oarecare dreptate, dar numai dacă se acceptă DVD-uri mixate. Dacă-ţi livrează vreun impresar imagini, neapărat de la antenament, cu un Ronaldinho lovind transversala de patru ori la rând din vole, de la “şaişpe”, ce faci? Păi cel mai bine ar fi să notezi numărul de telefon al regizorului, că sigur ai şi tu nişte jucători de vopsit! În schimb, dacă DVD-ul conţine nişte meciuri oficiale ale subiectului (nu doar faze selectate din diverse partide!), lucrurile încep să capete consistenţă. În plus, un DVD serios are imaginea centrată nu pe minge, ci pe jucătorul cu pricina, întrucât se ştie că un fotbalist adevărat se cunoaşte şi din ceea ce face când nu are mingea. Abia atunci se poate spune că negustorul îţi pune marfa pe tarabă fără ascunzişuri. Şi nici măcar atunci nu e sigur, fiindcă partidele trebuie să fie cât mai recente, eventual însoţite şi de un istoric al accidentărilor.
Apoi, DVD-ul este un instrument de lucru indispensabil pentru antrenori sau selecţioneri. Playback-ul nu se face în meciurile care contează (vorba cântecului, playback poa’ să facă şi Surdu şi Mutu!), aşa că pentru studiul viitorilor adversari DVD-ul este materia primă. Desigur, mai sunt unii pentru care numai ochiul lor e sfânt. Dar, ca să-l parafrazez pe preşedintele ligii, dacă ochiul lor e sfânt, DVD-ul e sacru...
Şi în final o întrebare retorică: DVD-ul lui Hagi în ce categorie s-o încadra?!